Îți amintești cum era să fii copil? O băltoacă devenea un ocean, o furnică era un spectacol, iar orice lucru nou era un motiv de bucurie. Nu aveam nevoie de experiențe extraordinare ca să fim fericiți. Era suficient să descoperim ceva.
Pe măsură ce creștem, însă, ne obișnuim cu tot ce ne înconjoară. Mergem grăbiți, ne gândim la ce avem de făcut și uităm să privim cu adevărat lumea din jurul nostru. Vedem un copac și trecem mai departe. Plouă și ne gândim doar că ne-am uitat umbrela. Un apus frumos devine doar un detaliu pe lângă grijile zilei.
Și mă întreb uneori: dacă nu ne mai miră nimic, nu cumva pierdem o parte din noi?
Eu cred că uimirea nu este un semn de naivitate, ci o formă de libertate. Să te oprești pe stradă ca să admiri lumina printre copaci, să descoperi ceva nou și să te bucuri sincer de un lucru aparent banal înseamnă să nu lași rutina să-ți transforme viața într-o simplă listă de sarcini.
Copilul din noi nu dispare. Doar îl lăsăm uneori în urmă, prinși în responsabilități și în dorința de a părea mereu serioși. Dar el e încă acolo, gata să se bucure de un curcubeu, de o poveste frumoasă sau de un gest neașteptat de bunătate.
Poate că magia nu a dispărut niciodată. Poate doar am uitat să ne uităm după ea.
Pentru mine, maturitatea adevărată înseamnă să înțelegi lumea fără să crezi că ai descoperit totul. Să crești fără să devii blazat, să înveți fără să-ți pierzi curiozitatea și să te bucuri în continuare de lucrurile simple.
Până la urmă, dacă ar fi să aleg între un adult care le știe pe toate și unul care încă se luminează la față când vede un curcubeu, știu ce aș alege.
Tu când te-ai mirat ultima dată cu adevărat? A fost în fața naturii, citind o carte sau datorită unui gest simplu al cuiva drag? Mi-ar plăcea să povestim despre asta.
