Ați avut vreodată senzația că în fața ochilor voștri se derulează un film în timp ce citiți o carte?
Ei bine, eu nu am mai simțit asta niciodată, mă refer la acest sentiment pe care acum l-am trăit pe propria-mi piele. Nu știu de ce, dar saga familiei Martin la mine a rulat direct pe pânza mare a unui cinematograf.
Pentru că mi-a plăcut scriitura lui David Foenkinos, am continuat să citesc și a treia carte, Familia Martin, pe care am găsit-o tradusă în limba română, părerea mea de cititoare despre celelalte putând-o afla mai jos.
„Către frumusețe” de David Foenkinos
„Misterul Henri Pick” de David Foenkinos
Parcurgând această carte mi-a venit să spun: Oh!, dar și eu pot face asta, originalitatea acestui roman constând tocmai în acest lucru.
Un scriitor lipsit de inspirație se hotărăște să iasă pe stradă decis fiind ca prima persoană care-i apare în față să o transforme în personaj de roman. Având în minte pe cineva pe care-o observa zi de zi, a ieșit convins că aceasta va fi personajul lui numai că, odată ajuns în stradă constată că persoana respectivă lipsește. Are tendința de a da înapoi, dar imediat se hotărăște să ducă la bun sfârșit acest demers și așa se întâlnește cu doamna Madeleine Tricot, o pensionară de 82 de ani, fostă croitoreasă. Madeleine are un început de Alzheimer fiind supravegheată de fiica sa, Valerie,
Autorul ne va prezenta familia Martin cu tandrețe așa cum este ea, fără a încerca să le amplifice calitățile ori defectele, ci cum își duc viața de zi cu zi, iar subiectele pe care le regăsim acoperă o paletă foarte vastă, așa cum de altfel cred că există în marea majoritate a familiilor care trăiesc în aceste vremuri: anxietate, dezamăgire, hărțuire atât în ceea ce-i privește pe adulți cât și pe copii, homosexualitate, puterea rețelelor sociale. Și nu-i vedem doar pe membrii acestei familii, autorul având grijă să se apară și el regulat în aceste scene însă în moduri în care autoironia este prezentă.
Cum a apărut familia Martin când pe Madeleine o chema Tricot, poate v-ați întrebat. Ei bine, Madeleine are două fete, pe Valerie și Stephanie, care nu se înțeleg foarte bine, cea din urmă fiind stabilită în State. Valerie are o familie, alcătuită din trei membri:
Patrick Martin, soțul. De-o vârstă cu Valerie (45 ani). Lucrează în asigurări. Pare genul pesimist și anxios.
Jeremie Martin, 15 ani. Prototipul adolescentului adormit și indolent.
Lola Martin, 17 ani. Mai degrabă ascunsă. Dincolo de neîncrederea în ceea ce mă privește, mi s-a părut că nu este prezentă, ca și cum ar trăi în lumea ei. (pagina 48)
Va reuși familia Martin să-l inspire pentru a-și scrie cartea?
Aflăm de la autorul și naratorul acestui roman care nu poartă nici un nume și nu știm dacă este însuși Foenkinos că implicarea lui în viața familiei Martin aduce provocări și situații inedite având consecințe neașteptate.
Romanul reprezintă o fereastră prin care poți vedea societatea franceză cu problemele ei.
Bullingul la care este supus Patrick de către șeful său, imaginea imperfectă a celor doi adolescenți și a problemelor pe care le aduce această vârstă, diferența de idei dintre generații pentru că avem de a face cu trei paliere de vârstă foarte bine definite. Din când în când, istoria personală a naratorului se împletește cu cea a familiei Martin. Este nostimă secvența când Jeremie îi cere ajutorul scriitorului pentru a-și face tema la franceză.
Îmi luase piuitul. Știa că sperasem altceva venind la el. Aveam toate motivele să fiu dezamăgit. Nu pe scriitor dorise să-l întâlnească, ci pe cineva care să-l ajute la teme. Dar, la urma urmei, era poate un mod de a mă apropia de el. Confidențele ar veni astfel în capcana unui comentariu literar.
Când mi-a arătat textul literar, am înțeles imediat că nu va fi ușor. Era vorba despre Balada spânzuraților de Francois Villon. Cu riscul de a dezamăgi, trebuie să spun că nu am fost niciodată un mare amator de poezie medievală. (pagina 126)
Așa cum, la fel de interesantă este scrisoarea pe care Lola i-o trimite după întâlnirea pe care aceasta a avut-o cu Clement, băiatul pe care-l iubea.
Vă urăsc. Tocmai am fost părăsită de Clement. Chiar sunteți un idiot. Ieri părinții mei au urlat unul la celălalt din cauza dumneavoastră și au fost cât pe ce să se ia la bătaie. Care-i treaba cu proiectul dumneavoastră tâmpit? Să ne faceți bucăți familia? Atunci, iată, s-a rezolvat. Bravo, domnule scriitor. O să se termine prost. Am fost o proastă să vă cer ajutorul. Proastă cu P mare. Se vede de la o poștă că nu aveți habar de nimic, iar prietena dumneavoastră a făcut bine să se care. (pagina 176)
Cuvântul care caracterizează această carte este romanesc el regăsindu-se foarte des în traducere, uneori de două ori pe aceeași pagină.
Mai vreau să remarc referirile la alți scriitori, una dintre ele fiind destul de bizară:
În așteptarea acestei noi întâlniri, m-am dus acasă. Am vrut să notez ceea ce-mi povestise Patrick, dar mă simțeam stors de puteri. Să-i asculți pe ceilalți presupune o atenție susținută și te obosește mai mult decât dacă ai vorbi. De data asta am reușit să dorm vreo douăzeci de minute, lucru care mi se întâmplă rareori. Somnul meu avea o personalitate neurastenică și labilă. Cât a durat siesta, am avut un vis straniu: Milan Kundera se apropiase de mine ca să-mi șoptească ceva la ureche, dar nu auzisem nimic. Chipul său era atât de grav, de parcă se pregătea să-mi dezvăluie cel mai prețios dintre secrete. Dar nimic, nu auzeam nimic. M-am trezit cam disperat din pricina tăcerii; totuși fusese atât de real. Avusesem deja șansa de a-l întâlni pe acest mare scriitor și chiar m-a sunat, ceea ce pentru urechile mele a însemnat un soi de consacrare în viață. Dar de ce nu auzisem nimic în visul meu? Nici un cuvânt, nici un oftat. Mi-aș fi dorit atât de mult să mă ghideze puțin în labirintul virgulelor. (pagina 115 – 116)
Vă invit, așadar, la o lectură excelentă despre cărți. Spor la ce mai citiți!
