Înainte de a termina Misterul lui Henri Pick m-am hotărât să comand celelalte cărți care au fost traduse la noi ale acestui autor, motivul fiind lesne de bănuit; mi-a mers la suflet povestea manuscriselor netipărite și determinarea criticului literar de a desluși misterul. Coletul a sosit repede, așa cum se întâmplă în ultima perioadă și cea pe care am ales-o a fost Către frumusețe. Am avut de ales între Familia Martin și aceasta iar coperta roșie a fost biruitoare.
Ziua de sâmbătă a început cu ea și cu o toamnă minunată care mi-a reamintit de diminețile petrecute la Londra alături de fiii mei, precum și de vizitele la muzeele londoneze, acolo unde pentru a nu sta la cozi interminabile trebuie să mergi la primă oră.
Impresiile notate sună așa:
Cartea pe care o citesc acum mi-a reamintit de o dimineață petrecută la Londra, la cafeneaua Costa din Paddington, acolo unde am mâncat cel mai bun croissant ever și am băut o cafea ca cea pe care o beau acum, cu mult caimac și gust divin.
Asta se întâmpla înainte de a pleca spre muzeul National Gallery, acolo unde se putea vizita o expoziție temporară semnată Modigliani.
Iar eu sunt martora unei călătorii în timp privind frunzele aurii care baletează dincolo de geamul camerei mele, într-un început de octombrie domestic, liniștit.
Profesorul de artă Antoine Duris renunță din senin la funcția de profesor universitar și merge să lucreze ca paznic la museul Orsay din Paris. Primește acest post în ciuda faptului că este supracalificat, directoarea de resurse umane știind acest lucru, mirată fiind și ea de atitudinea lui. Aceasta îl acceptă, oferindu-i postul însă încearcă să descopere misterul deciziei.
Antoine dorește a trăi într-un anonimat total, lucru care nu este posibil și care-l pune în situații care-i creează un mare disconfort.
Ieșind din casă, Antoine se întâlni cu un vecin. Un bărbat fără vârstă, rătăcit între patruzeci și șaizeci de ani. Acesta își pironi privirea asupra lui, după care îl întrebă: „Sunteți nou pe-aici? Ați venit în locul lui Thibault?” Antoine bălmăji un răspuns afirmativ, apoi anunță că era foarte grăbit, ca să curme orice nou elan interogativ. Chiar e nevoie să fim întrebați fără încetare cine suntem, ce facem, de ce locuim aici și nu altunde? De când evadase, Antoine își dădea seama că viața socială nu se oprește niciodată și că devenea aproape imposibil să te strecori printre picăturile ploile umane. (pagina 16)
Se apropie de Mathilde, directoarea de resurse umane a muzeului și în cele din urmă, se întorc la Lyon, de unde este Antoine, prima lor oprire fiind la cimitir – la mormântul tinerei de optsprezece ani, Camille. Și așa facem cunoștință cu studenta la artă Camille – iar acum aflăm detalii despre copilăria ei, cum a descoperit dragostea pentru artă și cum a urmat cursurile private de pictură în timpul cărora a fost violată la o vârstă fragedă.
Scena își schimbase brusc tonalitatea. Camille avea de înfruntat un atac subit, brutal, exagerat. A încercat să se elibereze: în zadar. Bărbatul a împins-o într-un colț ca s-o izoleze într-un spațiu limitat. A încercat să fugă, dar în ziua aceea era lipsită de vlagă. A urlat:
– Încetați!
– Taci! Taci i-a poruncit el, lipindu-i o mână peste gură.
Camille simțea că se sufocă. Începuse să respire intermitent. Când se zbătea, avea dureri atroce. Continua să stea îndărătul ei; simțea în spinare o huidumă violentă. O strângea de gât din ce în ce mai puternic. Voia oare s-o ucidă? (pagina 146)
Este momentul în care cititorul este expus la mecanismul ei de a face față și la modul în care și-a tratat durerea până când a fost imposibil să o ducă mai departe.
Antoine a cunoscut-o pe Camille la unul dintre cursurile sale universitare și a considerat-o a fi o studentă strălucită. Camille l-a adorat în egală măsură pe Antoine ca mentor și i-a prețuit profund opinia. Relația lor a fost într-un fel fiică-tată și studentă-mentor. Într-unul dintre eseurile ei pentru curs, el a lăsat câteva comentarii că lucrarea ar fi ieșit din subiect și, întâmplător, a doua zi dimineață, Camille s-a sinucis. Deoarece Antoine nu știa despre trauma ei anterioară, acest fapt l-a determinat să creadă că moartea ei a fost cauzată de evaluare, deoarece știa că îi pasă profund de părerea lui. Acesta este motivul pentru care îl găsim în muzeul din Paris ca paznic – incapabil să suporte pierderea și învinovățindu-se pentru moartea studentei.
Romanul înfățișează lupta tinerei care a fost abuzată și aversiunea ei față de propriul corp, tăcerea ei forțată față de abuz (pentru că a fost șantajată de infractor) și modul în care a încercat să-l transcendă prin artă și expresie artistică. Povestea este frumoasă și emoționantă, dar în același timp sfâșietoare.
E o mare schimbare de registru față de Misterul lui Henri Pick și cred că de aici vine și bucuria de a citi același autor în registre diferite.
La fel cum Antoine și-a căutat alinarea în artă în egală măsură a procedat și Camille. Ei încearcă să găsească speranța și un balsam tămăduitor în artă. Iar eu am avut prilejul să caut mai multe informații despre Modigliani, pictorul pe care Antoine l-a ales pentru a-și scrie teza de doctorat. La portretul lui Jeanne Hébuterne zăbovește minute bune în momentele lui de introspecție. Pictorița este nevasta lui Modigliani, fiind singura dintre modelele lui care nu a fost pictată nud.
(sursa foto: aici)
Însăși soarta acestei femei a fost una tristă, căsătorindu-se cu Modigliani la nouăsprezece ani în ciuda opoziției familiei. A doua zi după moartea artistului, din cauza tuberculozei, să se sinucidă, însărcinată fiind în opt luni, ea având doar douăzeci și unu de ani.
Pentru că traversez zile de toamnă minunate, am luat cartea cu mine în Dumbravă, și ca de fiecare dată, am putut citi în tihnă înconjurată de o atmosferă feerică, acolo unde nu cred să fi lipsit vreo nuanță de arămiu cât și o paletă cromatică bogată unde s-a amestecat galbenul cu verdele tivit cu roșu. O nebunie!
Înțelegea puterea tămăduitoare a picturii. Când ne aflăm în fața unui tablou, nu suntem supuși unei judecăți, dialogul e pur, opera pare să ne înțeleagă suferința și ne consolidează prin tăcere, rămâne într-o eternitate neclintită și liniștitoare, singurul ei țel fiind să ne copleșească cu vibrațiile frumuseții. Cu Botticelli uiți de tristețe, spaimele se domolesc cu Rembrandt, iar supărările se împuținează cu Chagall. (pagina 178)
