machetedidactice.com

Care este limita de tolerare a hărțuirii din mediul virtual? Dar din cel real?

Am pierdut conturile de FB. Cei care sunt în legătură cu mine știu ce am simțit, cum am procedat, dar mai ales cum sunt eu.
Nedreptatea care mi s-a făcut a fost una pe care am considerat-o nejustificată, așa cum am considerat că dacă eu am o anumită atitudine, comportament și limbaj ar trebui să primesc/trăiesc reciproca. Nici pe departe!
La un moment dat, am primit o notificare precum că plângerea mea este nejustificată pentru că „ce mare pagină administram, una care nu avea decât câteva aprecieri”. Că numărul de urmăritori care este afișat este fals și că lucrurile nu stau așa cum credeam eu.


Dar eu, eu cum credeam?
Păi, hai să explic cum stă treaba.
În anii care au trecut de când am făcut pagina de FB care s-a dorit o prelungire a blogului, nu am apelat la nici o secvență de promovare, totul realizându-se organic.
Lumea a venit și a rămas, dacă a considerat că merită să-mi aloce timp pentru a urmări ce anume meșteresc și ce scriu despre cărți, filme, ori chiar crâmpeie din propria viață.
Au fost persoane care au venit, au zăbovit puțin și au plecat pentru că au considerat că asta trebuie să facă poate pentru că discursul meu nu era unul așa cum trebuia să fie.
Am putut eu interveni în alegerea lor?
Nu! Dar am putut interveni în ceea ce mă privește, învățând pentru a corecta greșelile care mi-au fost semnalate pe bună dreptate.

Blogul acesta, așa cum se prezintă el, este o ilustrare a vieții mele de când sunt mamă de doi, în el regăsindu-se referințe și la perioada în care eram mamă doar de unu ori o tânără naivă și superficială. Se găsesc note despre copilăria mea și despre fiorii pe care i-am avut în timpul diferitelor deplasări pe care le-am făcut, vizitând locuri pe care toate simțurile mele le-au identificat, amprentat, clasificat.
Privind în urmă realizez ce multe am învățat, asta și pentru că am dorit, curiozitatea mea fiind una specifică anilor tinereții. M-am bucurat că am realizat că trebuie să investesc în mine zi de zi, fără a obosi și fără a mă abate de la acest demers. Și mi-a ieșit, eu știu că mi-a ieșit, așa putându-mi ajuta propriii fii, dar și pe cei care au văzut ceva în mine!

Nu sunt perfectă, departe de mine, dar sunt un om onest și deschis, curios și rugos pe alocuri, scormonitor și deloc docil, partener de încredere la drum lung, devotat și vesel. Știu când să tac și când să vorbesc. Cuvintele mi-au fost cele mai fidele prietene iar de când le-am îmbogățit mi-am croșetat o pătură care-mi ține de cald, eu fiind o persoană extrem de friguroasă. Și mai reprezintă aceste cuvinte și un scut doar că unele ochiuri din croșetul meu au ieșit cam rare așa strecurându-se săgeți pline de otravă. Și mă afectează mult mai mult decât pot eu gestiona.

Am fost acuzată că mi-am uitat parolele și de aceea mi-au blocat conturile, că nu sunt în stare să fac conținuturi care să atragă mulți urmăritori, că mă consider un influencer, dar ce să vezi! nici nu m-am gândit ori dorit să fiu așa ceva. Teama de ridicol este atât de mare încât nu m-am avântat niciodată mai mult decât mi-e putința. Da, am forțat puțin în unele momente, însă nici nu m-am gândit a fi un om capabil să adune mase de oameni în jurul său pentru că mi-e teamă de reacția lor.
Eu nu fac reclame plătite la nimic, pe nicăieri, pentru că nu asta am urmărit și poate nici nu sunt bună la așa ceva. Singura reclamă pe care o fac, vizibilă pe blogul meu, este cea a unei edituri care scoate cărți pentru copii, cartemma, pentru care eu am sentimente alese datorită tipăriturilor care apar sub sigla lor.
Mai fac reclamă scriitorilor pe care lecturile mele îi cuprind și de la care am ce învăța, activităților făcute alături de copii pentru că am avut posibilitatea de a experimenta ce înseamnă lucrul bine făcut alături de ei, oamenilor care investesc în educație – segmentul atât de suferind al societății noastre. Am priceput că la nivel mare nu se poate și nici nu se dorește a se interveni, așa că am ales să intervin în pătrățica mea dorind a fi un exemplu că se poate, rezultatele neîntârziind să apară.

Mi s-a transmis că aceste comentarii răutăcioase au fost făcute pentru amuzament însă care este limita la care trebuie să te oprești? În mediul virtual totul este permis dacă știi să alegi cuvintele de așa natură pentru a fenta algoritmii.
Ce aș putea face?
Să blochez accesul celor care se comportă așa. Numai că pentru mine acest fapt nu are o importanță atât de mare, doar putând elimina comentariile care tot vin și vin și vin.
Le blochez, dar eu știu că sunt acolo: le simt, le gust, le aud.

Sunt nouă ani de când scriu pe acest blog și sunt fericită că o pot face. Am un administrator care se mulează perfect pe felul meu de a fi și pe așteptările mele. El se știe care este și-i mulțumesc acum și de fiecare dată când am prilejul!

Blogul este în „picioare” și am avut ocazia să văd că există persoane care se interesează de el mai abitir ca mine. O fi bine?
O fi rău?
Nu știu să răspund la această întrebare, dar pot afirma că cei care contează cu adevărat pentru mine nu lasă nici un semn, și nu au lăsat niciodată chiar dacă știu care e părerea lor.
Se contabilizează asta undeva?
Nu, nu se contabilizează! Dar pentru cei care te urmăresc înseamnă altceva așa cum înseamnă și pentru ce se petrece în „intestinele” virtuale.
Să conteze sau să nu conteze pentru tine în economia situației?
La mine e așa și așa, adică sunt momente când contează și momente când nu. Așa-s eu!

În viața reală, în ceea ce privește relațiile de prietenie am avut situații când am fost prăjită până la os, atât de dureros a fost.
Dacă mai cred în prietenie?
Da, cred! Sunt un om care iubește oamenii, fără de ei viața fiind mai anostă și liniară.
Voi continua să cred în oameni, dar voi fi mai atentă, atât cât pot eu procesa aceste noțiuni.
Am limitele mele pe care tot încerc să le lărgesc doar că dacă nu se poate trebuie să accept asta, Dar nu capitulez!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: