Mă întrebam de ce Sezonul uraganelor pentru că atunci când citești un titlu, cumva, crezi că ai niște repere despre ce anume se va întâmpla în povestea pe care tocmai te-ai hotărât să o deslușești doar că, nu o dată, constați că e despre altceva, interpretări și desfășurări de evenimente care per ansamblu descriu ceea ce se regăsește în titlu. Pentru că despre asta este vorba în romanul Fernandei Melchor, despre un uragan alcătuit din altceva. Din voci care se tot ridică, din disperare și deznădejde ochiul fiind al Vrăjitoarei a cărui cadavru rămâne suspendat deasupra tuturor, vârtejul fiind format din povești și destine care s-au țesut în trecut și care acum se adună pentru a „mătura” comunitatea.
O scriitură cu capitole lungi, cu propoziții și mai lungi care se întind pe pagini întregi, ațâțând cititorul spre a continua fără să se oprească, fiecare capitol petrecându-se până când narațiunea se termină o dată pentru totdeauna. Sunt multe voci care alcătuiesc romanul și fapte care se repetă, dar sunt privite și relatate din alt unghi totul căpătând un ritm sălbatic, cu o cadență care crește, introducându-se aspecte noi în poveste ele confirmând ceea ce s-a întâmplat.
Personajele sunt prezentate începând din al doilea capitol așa aflând despre caracterul care le definește, trecutul lor, gesturile, emoțiile, speranțele și visele lor.
E un roman în care bârfa e la cel mai înalt rang, superstițiile la fel, mituri, blesteme, rugăminți se aud din vocea personajelor. Avem o structură a bârfei: o primă versiune a faptelor este verificată cu o a doua care oferă detalii noi.
În romanul Sezonul uraganelor e multă disperare și povești foarte greu de înțeles: abandon familial, maltratare, abuz în familie, droguri, violuri, perversiuni sexuale, toate descrise cu lux de amănunte.
Norma nega dând din cap și zicea: nu, mamă, eu nu umblu pe acolo, du-te liniștită, nu-ți face griji, mereu vin direct acasă, chiar dacă mai apoi, când rămânea singură, se gândea la ce-i spusese maică-sa și nu înțelegea ce e aia cu burta la gură, nici ce legătură avea cu vecinele ei, sau cu sala de biliard din colț, sau cu băgatul mâinii în chiloții uneia, își bătea capul cu toate astea, pentru că Pepe începuse să țină cu tot dinadinsul să-i bage Normei un deget înăuntru și zicea că trebuie neapărat să-și bage în ea tot degetul mijlociu, chiar dacă o s-o usture, chiar dacă o să simtă împunsături în pântece.
…
, iar în zori, când plângea în tăcere în pat, se gândea că într-adevăr trebuia să aibă ceva rău în ea, ceva urât și nefiresc, care o făcea să-i placă atât de mult ceea ce făcea ea și Pepe, în zilele când el lucra la fabrică în schimbul trei, exact după ce mama Normei plecase, intra în bucătărie și o oprea pe Norma de la munca ei, o conducea la picioarele patului celui mare, acela pe care îl împărțea acum Pepe cu maică-sa, o dezbrăca chiar dacă ea încă nu apucase să facă baie și o întindea, tremurând de dorință și de frig, peste așternutul înghețat și o acoperea cu trupul lui, o strângea la pieptul său musculos și o săruta pe gură cu o poftă sălbatică ce Normei i se părea delicioasă și respingătoare totodată, dar secretul era să nu gândească; să nu se gândească la nimic cât timp el îi strângea sânii și-i sugea sfârcurile, să nu se gândească la nimic când Pepe se urca pe ea și cu pula lui umezită cu salivă făcea mai mare și mai largă gaura aceea pe care tot el o deschisese cu degetele, în timp ce se uitau la televizor, sub pătură. Pentru că, înainte de Pepe, acolo nu era nimic, doar niște pliuri de piele pe unde îi ieșea urina când se așeza pe veceu și mai era și cealaltă gaură pe unde făcea caca, desigur, dar cine știe cum, prin farmec, Pepe i-a mai făcut o gaură, o gaură care, cu timpul, cu degetele și cu vârful limbii lui s-a lărgit până a ajuns să cuprindă toată pula tatălui ei vitreg, până la capăt, zicea el, cum trebuie să fie, cum merita Norma, așa cum își dorise în toți acei ani, nu? (pagina 127)
De ce uragan?
Pentru că este un roman țesut dintr-o acumulare de voci care povestesc ce s-a întâmplat în La Matosa. Cu fiecare capitol care trece aflăm despre viața fiecărui personaj și ce s-a întâmplat până să ajungem la scena cadavrului.
Începând cu al doilea capitol mergem înapoi în timp așa cunoscând personajele și legăturile care alcătuiesc povestea pentru a închide cercul și a completa peisajul. Devine clar cine este cadavrul din canal prezentându-se Vrăjitoarea și de aici înainte narațiunea este un amestec de voci: un personaj ne vorbește despre altul, povestind o bârfă pe care o cunoaște tot orașul, ca un curent de aer unde auzim vocea personajului care o confirmă și nu este doar asta. El apare brusc într-o structură de dialog povestind cu vocea sa.
Cu toate acestea, acumularea vocilor naratoare ale poporului ne aruncă în profunzimi mai mari, reprezentând răsucirea care ne cufundă în adâncimile fiecărui personaj, ieșind la iveală caracterul lor și motivațiile acțiunilor care au culminat cu uciderea vrăjitoarei.
Un alt aspect remarcabil este că al treilea capitol începe prin a indica „ În ziua aceea”, adică ziua crimei, pentru că atunci când în roman ni se spune despre „ziua aceea”, este evident că restul poveștilor și acțiunile au loc în jurul detaliilor care au condus personajele la momentul crimei.
Toate acestea se adună într-un vârtej în care sunt aspirate toate personajele și tipologiile lor.
În fiecare capitol este menționat un anume personaj; îi cunoaștem biografia și istoria, caracterul și detaliile care l-au modelat.
Mai întâi este cadavrul, apoi detaliile copilăriei Vrăjitoarei, mama ei și mitul comorii. Și următoarele personaje: viața Yeseniei, a vărului ei Luismi și a bunicii ei.
Mărturisirea lui Munra.
Înainte de asta, Norma, care lucrează ca o sclipire de încurajare pentru Luismi, și pe care el și Munra ajung să o ducă la spital pentru a nu sângera până la moarte de la un avort la care a recurs, încurajată de Chabela, mama lui Luismi. Pleacă epuizat din spital și atunci îl întâlnește pe Brando, care caută să fugă din oraș, apoi plănuiesc să meargă la casa Vrăjitoarei. Munra îi face să se gândească că vor face o farsă travestitului, dar Brando și Luismi merg să caute comoara mult vorbită pe care ea o păstrează și ajung să o omoare. O serie de dezamăgiri deosebite se acumulează în fiecare dintre ei, iar în mijlocul acestui mediu, uniți de disperare și deznădejde, este momentul în care comit uciderea Vrăjitoarei.
Prin repetarea faptelor, atunci când diferitele personaje confirmă ceea ce li s-a întâmplat, creând o versiune a adevărului, poveștile sunt niște aere, aerele ca povești, până devin uragane care se ridică, alcătuite din ceea ce este crezut, prin ceea ce se simte, prin confesiunile care sunt târâte și împinse de sentimentul de deznădejde care nu face decât să crească.
În cazul personajelor care sunt asasini, dacă dezamăgirea nu ar fi continuat să crească, s-ar putea să nu fi ajuns în acel punct. Disperarea se amplifică atunci când acumularea de evenimente reprezintă eșecuri și este atât de mare încât ieșirea devine o gaură neagră, o forță care duce la moarte, un corp care ajunge în groapa comună.
Ochiul din romanul Sezonul uraganelor este cadavrul Vrăjitoarei, dar la fel este și La Matosa, un loc pustiu și trist. Un tărâm cu puțini locuitori, unde nu există locuri de muncă sau magazine sau bunuri de exploatat, cu excepția parcelelor de trestie, a arborilor de mango și a râului.
Primul capitol este sfârșitul, iar la final povestea se încheie când bunicul primește cadavrul Vrăjitoarei în groapa comună.
Este un capitol în care se propune o privire asupra sărbătorii morților și a credințelor din Mexic cu privire la moarte, când bunicul primește trupul Vrăjitoarei în mormântul comun și când îl auzim:
Ați văzut? Lumina aia strălucind în depărtare? Luminița aia care pare o stea? Într-acolo trebuie să mergeți, le-a explicat, într-acolo se află ieșirea din groapa asta. (pagina 213)
Am dus cartea la tăpșanul verilor mele, acolo unde cărțile abia așteaptă să ajungă pentru a fi deslușite într-o atmosferă aparte și privind acum la desfășurarea evenimentelor prin minte îmi trec tot felul de gânduri. Imaginea de început de lectură, pentru că am primit cartea când eram la București, arată așa:
Iar după câteva zile, când am reușit să citesc și ultima pagină, totul s-a schimbat dramatic.
O pârdalnică de gripă sau ce Dumnezeu o fi asta că nu a ieșit covid în ciuda nenumăratelor teste pe care le-am făcut, mă chinuie și nu doar pe mine. Starea de sănătate în care m-am aflat citind cea mai mare parte a cărții cu siguranță a schimbat percepția pentru că am avut momente în care am simțit mult mai mult decât mi-am dorit atât vizual cât și olfactiv, unele secvențe fiind extrem de explicite și greu de procesat.
Printre episoade de oboseală și rău fizic, uraganul Fernandei mi-a răvășit mintea și sufletul bucurându-mă acum, la final, că eu trăiesc și simt altceva în egală măsură cu experiența pe care am simțit-o parcurgând acest roman. Și nu știu cum și de ce, el vine să întregească o sumă de titluri la fel de grele pentru mine, amintind de Abraxas, Fata care nu se putea opri din mers, Mamé ori Neliniștea serii.
Spor la ce mai citiți!
