machetedidactice.com

„Fata care nu se putea opri din mers” de Samar Yazbek

Atunci când buletinele de știri aduceau vești despre războiul din Siria, care se întâmpla atât de departe de mine, nu eram așa de aplecată asupra lor, nerezonând atât de tare cu acea stare, neavând de unde ști că viața are altceva pregătit pentru mine de data aceasta lucrurile văzându-se și simțindu-se complet diferit. Din acea nenorocire petrecută pe continentul asiatic mi-a rămas impregnată în minte imaginea copiilor gazați și întrebarea pe care Nikki Haley, ambasadorul SUA la Națiunile Unite, a pus-o în timpul unei reuniuni a Consiliului de Securitate al ONU.

Nikki Haley After Syrian Gas Attack: How Many Children ‘Have to Die Before Russia Cares?

Însă iată că ceea ce se petrece la granița noastră, de care eu sunt atât de aproape, a venit să dea altă dimensiune și percepție romanului lui Samar Yazbek care folosește un narator memorabil pentru a explora caracterul de neșters al povestirii.

Rima, naratoarea din „Fata care nu se putea opri din mers” a lui Samar Yazbek, dacă ar fi putut să-și dea drumul, nu și-ar fi scris povestea, ci și-ar fi desenat-o. „Înainte”, scrie ea, referindu-se la viața ei din Siria, înainte de războiul civil în curs, „obișnuiam să cred că desenul era mai capabil de exprimare decât cuvintele”. Dar Rima a fost ascunsă într-o pivniță subterană care este capcana ei de facto și poate mântuirea ei, o pivniță în care, întâmplător, există multă hârtie de scris și doar un stilou albastru. Ea nu are nici luxul de a-și alege mediul, nici privilegiul de a ști dacă se va bucura vreodată de atenția unui cititor. Totuși, „sunt multe povești pe care le vei auzi”, își asigură Rima cititorul imaginar. Scriitoarea este o povestitoare a multor genuri, așa că pare firesc ca acest roman să fie preocupat de cele mai pământești întrebări literare: cum fiind îndeaproape de ororile văzute și înțelese de un singur ochi, de o singură minte, ar trebui cineva să transmită mai departe o poveste?

Până în 2011, Samar Yazbek a lucrat ca jurnalistă și scenaristă la o televiziune siriană, când s-a alăturat protestelor împotriva dictaturii Assad în urma Primăverii arabe. După ce conflictele s-au intensificat, ducând Siria într-un război civil catastrofal, ea a fost forțată să plece în exil. În ultimul deceniu, ea s-a preocupat să spună poveștile conflictului care a determinat-o să-și părăsească țara natală. A mai scris două cărți despre război, A Woman in The Crossfire: Diaries of the Syrian Revolution; și The Crossing: My Journey to the Shattered Heart of Syria, pentru care a câștigat premiul PEN/Pinter International Writer of Courage Award și premiul francez pentru cea mai bună carte străină. O altă lucrare de non-ficțiune, 19 Women: Tales of Resilience din Siria, a apărut în 2018, nefiind încă tradusă în limba română.

„Ceea ce se întâmplă în Siria”, a spus Yazbek într-un interviu din 2015, „este ca și cum ai fi prins într-un tunel adânc și întunecat de unde nu poți vedea nicio ieșire”. În Fata care nu se putea opri din mers, Yazbek transformă pivnița lui Rima în tunel. Înainte de asta, Rima este o tânără tăcută, cu excepția cazului în care recită Coranul, și supusă unei limitări locomotorii pentru a o împiedica să rătăcească, deoarece se crede că este bolnavă mintal, mama ei leagând-o de una dintre închieturile mâinii cu o sfoară. Rima oferă o perspectivă cu două tăișuri: se află în mijlocul evenimentelor, la început ne conștientizând că lumea se mișcă, se zguduie, se sfărâmă.

Rima alege să-și înceapă povestea ei captivantă, chiar și neuniformă, spusă exact atunci când viața ei de adolescent devine infernală: Într-o zi inofensivă, în drum spre o bibliotecară care i-a hrănit mult timp imaginația cu cărți – în special Alice în Țara Minunilor și Micul Prinț – războiul Siriei o găsește. La unul dintre punctele de control care împarte Damascul, are loc o încăierare, mama Rimei este ucisă („mama mea a dispărut”), iar Rima, împușcată în umăr și închisă într-un așa-zis spital, este martoră la scene și figuri colorate cu tonuri care te duc cu gândul la Kafka. Yazbek și-a exprimat admirația pentru scriitorul ceh, dar în timp ce Kafka își redă ororile drept torturi suprarealiste, individualizate, cele ale lui Yazbek sunt experimentate în masă și se bazează pe trecutul real recent. O parte din idee este că, pentru toate idiosincraziile ei, soarta Rimei, deși ar putea fi numită întâmplătoare, nu este idiosincratică.

Iar ororile halucinogene ale romanului provin dintr-o sursă reală. Cele mai afectate pagini descriu în mod izbitor consecințele unui atac cu gaz sarin care aproape că o costă viața pe Rima. Este o scenă care ar putea fi familiară oricui citește ziare în jurul anului 2013, redată cu o intensitate creativă neobișnuită:

Acum încerc să scriu povestea baloanelor urât mirositoare cu ajutorul cuvintelor și-al imaginilor. Sunt optimistă și cred că vei reuși să descifrezi la fel de bine textele și ilustrațiile.
În clipa aceea, când cerul s-a aprins și am auzit huruitul avioanelor care se apropiau, au răsunat țipete de peste tot, iar oamenii au ieșit din ascunzători și au rupt-o la fugă. Cerul era colorat în portocaliu, roșu și galben, iar eu fugeam împreună cu fratele meu. Nu reușeam să ne despărțim, căci eram legați unul de celălalt. Am fugit fără să ne oprim, nu mai știu câtă vreme… un sfert de oră, poate mai mult sau mai puțin… nu mai știu. Și am fugit și am fugit până când ne-a ieșit în cale un grup de bărbați care au strigat să ne întoarcem.

Copacii îmi apăreau mereu în vis. Dansau în jurul meu, mai ales eucalipții. Erau aceeași copaci de pe strada cu școala la care lucra mama. Am simțit cum mă inundă un val de fericire sub cerul care lumina frunzișul verde și am început să râd încet. Și pentru că erau așa de frumoase, m-am gândit cât de tare mi-aș fi dorit să pot desena culorile frunzelor de eucalipt care urcau până la etajul superior.

Simțeam cum capul stătea să-mi explodeze de durere, eram gata să mă sufoc. Nu știu cum, dar am continuat să alerg până am ajuns în stradă, lăsând în urmă eucalipții. La un colț de stradă, am simțit cum amețesc și aveam senzația că ochii îmi ies din orbite. Mii de ace mă înțepau, rotindu-se în jurul meu.

Toate acestea s-au întâmplat în câteva minute.
Așa trebuie să fi fost, dar nu-mi amintesc cu exactitate. Îmi amintesc doar mirosurile urâte. Atunci am aflat că în luna august avioanele făcuseră să cadă din cer mirosurile acelea… (pagina 108-110)

Una dintre întrebările centrale ale cărții este cum să scrii ceva ce ai experimentat – imaginat astfel încât alții să înțeleagă, să simtă, chiar să trăiască.

Deoarece Rima vorbește despre dificultatea de a înțelege „cuvintele goale fără a le transforma în imagini”, te întrebi cum ar putea arăta aceste ilustrații. Când Rima încearcă să atragă prin cuvintele ei, aceasta duce la unele dintre cele mai tensionate scrieri ale cărții, despre pasiunea Rimei pentru bărbatul care i-a salvat viața în timpul atacului cu sarin:

Îți scriu despre Hassan în timp ce urmăresc muștele care roiesc în jurul meu. Un pește mi-a țâșnit din creier, a coborât și s-a așezat sub coasta stângă. Îți dai seama? Mă uit cum bâzâie muștele pe lângă mine și, în același timp, mă gândesc că am un pește care îmi tresare sub coaste. Și cum peștele țâșnește afară îmbrăcând blana iepurașului și se așază cuminte în fața mea. Desenele sunt mult mai eficiente decât cuvintele. Dacă aș și avut cu mine toate culorile, te-aș fi făcut să înțelegi mai clar. De fapt, aș fi preferat tăcerea în locul desenelor, aș fi preferat să fii în fața mea și să citești în ochii mei ce vreau să spun. Aș fi preferat însă să te privesc direct în ochi și să aflu ce îți dorești cu adevărat. Dar nu este cu putință, așa că trebuie să alegem răul cel mai mic. (pagina 144)

Dar dacă Rima ar fi reală, dacă ceea ce ținem în mâinile noastre este o compilație a tuturor paginilor ei împrăștiate găsite și păstrate, atunci noi, cititorii, am putea fi nimic mai puțin decât actul final al încercării ei de magie.

Am avut parte de un roman care, deși uneori frustrant sau suprasolicitant, a reușit să vorbească despre urgența de a spune și de a asculta cele mai vulnerabile dintre povești – povești ale unor oameni care, în alte circumstanțe, ar fi putut avea mai multe de spus. Bizar și extrem de trist este că istoria se repetă, de data asta lângă mine, percepția având alte valențe și neputințe totodată.

Spor la citit!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: