„Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Am citit această carte de multe ori, dar știu exact cum a fost la trei dintre ele.
Prima, atunci când eram elevă și se regăsea pe lista de lecturi.
A doua oară atunci când era Răzvan în clasa a VII-a și era prezentă și pe lista lui de lectură.
Acum, a treia oară, când și pe lista lui Luca este scris: Baltagul, de Mihail Sadoveanu.
Da, de mai bine de 40 de ani, Baltagul se află pe toate listele de lectură și nu e rău că e așa. Asta în ciuda faptului că atunci când te întreabă cineva ce citești și spui că Baltagul, reacția este aproape de fiecare dată de mirare și …, nu știu cum să spun să nu sune nelalocul ei.

– Ce citești?
– Baltagul.
– Ceee? Baltagul? Ieh!

Baltagul, cel care a văzut lumina tiparului în anul 1930, adică acum 89 de ani, a fost scris de autor dintr-o suflare, în urma unei plimbări pe care a făcut-o alături de băiatul lui cel mare, Miti, pe drumuri de munte în vara anului 1929, ca să încerce cei 40 de cai putere ai Pontillacului, mașina mult iubită.
Au urcat pe Bistrița în sus cu popasuri multe, pătrunzând în inima Carpaților. Au ajuns la Dorna; de-acolo, pe pârâul Neagra ș-au trecut la Stânișoara, suind și tot suind, până au ajuns pe culme, la Crucea Talienilor.

Acolo, oprindu-se și adulmecând zările – în vreme ce motorul automobilului se odihnea și-și potolea firebințeala urcușului cu apa de la izvor – a ascultat tăcerea de deasupra prăpăstiilor ș-a cetit pe vânturi și pe nouri întâmplarea năprasnică a lui Nechifor Lipan, în cele mai mici amănunte. Nici nu coborâse bine în valea Suhăi și imaginația lui declanșată și îngropase pe cioban; baltagul scris cu floricele făcuse dreptate, doborând pe vinovat; și Vitoria, cu sufletul împăcat că oasele celui răpus odihnesc în pământ, după datina din bătrâni, se pregătea să se întoarcă acasă, în gospodăria ei de la Tarcău.

Și așezându-se la masa lui de lucru, scrie, scrie cu ardoare. Când se oprește o clipă ca să se plimbe prin grădină cu pelerina-i largă fâlfâind, în dosul frunții încruntate se vede bine că laboratorul urmează să lucreze.
E febră puternică care durează zece zile.
Gata. Manuscrisul e așa de frumos și curat, fără adaosuri, aproape fără ștersături, că-l pune în plic și-l trimite așa cum se află la editură.

Vorbe frumoase, dar vorbe. Eu mă mulțămesc să relatez simplu fapt care e mai grăitor.
Povestește Sadoveanu că, în urmă cu ani. aflându-se la pescuit pe apa Suhăi, care curge la poalele Stânișoarei, a stat la sfat cu câțiva fruntași din partea locului veniți să-l întâmpine și să-i salute. A aflat atunci că nu-i drumeț ce trece prin regiune care să nu întrebe de locul în care a fost găsit mort Nechifor Lipan; căci nimeni nu se îndoiește că Sadoveanu nu s-a slujit de date autentice; așa încât ei au pus semn de recunoaștere în susul prăpastiei de care vorbește cartea…
Într-atât e de cunoscut și popular Baltagul.
(Profira Sadoveanu)

Mi-a plăcut foarte mult acestă prefață care se regăsește în această ediție apărută la editura 100+1 GRAMAR, în anul 2001.

Am citit prefața și eu și Luca, pentru a putea intra în atmosfera romanului și pentru a înțelege că nu-i chiar așa de necitit, după cum marea majoritate crede.

Da, pentru cei care nu sunt din zona noastră, care au un vocabular mai sărac, e nevoie de dicționar pentru a înțelege la ce anume se referă autorul. Trebuie să mărturisesc că și noi am apelat la dicționar de mai multe ori, acolo unde am avut neclarități. Iată câteva exemple:

pocladă – Țesătură de casă mițoasă, de obicei din lână nevopsită, folosită ca pătură sub șaua calului, ca învelitoare sau ca așternut.

găvan – 1 Scobitură pe care o prezintă un obiect. 2 Parte scobită a lingurii. 3 Palmă a mâinii făcută căuș. 4 Parte scobită a pipei, în care se introduce tutunul. 5 Orbită a ochiului.

garafă – Cană cu gâtul lung și cu partea de jos bombată. 2 Conținutul unei carafe (1). 3 Cana împreună cu conținutul.

tarniță – 1. Șa (țărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3. (Reg.) Drum de munte, bătut de oi sau de vite.

tărhat – Sarcină, povară; bagaj, calabalâc.

o parte din cuvintele care au nevoie de descriere pentru a putea înțelege așa cum se cuvine textul.
Poate și din această cauză romanul este întâmpinat cu atâta reticență atât de copii, dar mai ales de adulți. A mai existat și o profesoară care a cerut ca Baltagul să fie scos din programa școlară pentru că este prea învechit și elevii au nevoie de texte noi, actuale.
Nu trebuie scos de nicăieri pentru că nu te împiedică nimeni, elev fiind, să citești tot felul de texte, vechi sau actuale. Însă modul în care este zugrăvită povestea de către adulți, cei care îndeamnă copiii la lectură, nu te îndeamnă la citit, nici în ruptul capului. Ba dimpotrivă, te face s-o respingi neștiind ce pierzi.

Baltagul este considerat o monografie a satului tradițional românesc deoarece prezintă aspecte ale firii omului de la sat, tradițiile și obiceiurile românești: la botez, nuntă, și înmormântare. Datele din roman sunt un prilej pentru autor pentru a zugrăvi atmosfera epocii și tradițiile populare românești.
Ori multe din aceste tradiții sunt încă vii, regăsindu-le în satele noastre aproape neschimbate. Viața la țară se desfășoară în aceeași parametri, chiar dacă au trecut aproape 100 de ani și ai crede că s-au schimbat așa de multe odată cu tehnologia care a explodat, pur și simplu.
Țăranii tot la fel fac agricultură, cei care au mai rămas de la casele lor fiind prea bătrâni pentru a mai pleca în pribegie, merg la plivit, secerat și cosit, au vite, oi, porci și păsări în curți de care au grijă. Hrana, de acolo vine, din ce le dă pământul și animalele.
Nu doresc să fac o analiză a romanului și nici comentarii amănunțite, doresc doar a vă invita, pe voi adulții, să pledați în fața copiilor în favoarea lui. Să-l îmbrăcați în cuvinte alese pentru ca tinerii cititori să fie atrași și curioși de poveste. Iar dacă întâmpină greutăți în a-l înțelege, să le stați alături și să citiți împreună, cu dicționarul lângă voi. E un exercițiu pe care foarte puțini îl mai fac, aducând ca argument suprem timpul care nu mai ajunge. Ori știm cu toții că asta este o scuză puerilă, lipsită de fundament.
E și mai interesant dacă faceți o drumeție pe Valea Sabasei unde peisajul îți taie respirația.

Și e bine de mers și la Paul Stânișoara unde se află și Crucea Talienilor.

Noi am fost, de multe ori, și nu ai cum rămâne indiferent la ceea ce-ți oferă natură: peisaje, sunete, arome.
Și veți vedea apoi cum se va vorbi despre povestea Vitoriei Lipan, femeie credincioasă și vrednică, aprigă și îndârjită.
Spor la citit romane speciale, de neratat!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: