Mi-au apărut în fața ochilor, a avut grijă Facebook-ul de asta, imagini de la prima revenire a lui Luca în grădiniță. Uitându-mă la instantaneele surprinse mi-au revenit în minte tot soiul de trăiri de parcă au fost ieri. Știu, specialiștii spun că nu e bine să revii la amintirile care te-au solicitat atât de mult și care, practic, ți-au schimbat viața pentru că așa a fost.
Parcursul copilului în această formă de învățământ a fost unul cu multe frici, temeri, întâmplări pe care nu am știut a le gestiona așa cum ar fi fost mai inspirat. Am mers după ce am văzut, dar și după instinct numai că sunt momente când o serie de factori din afară te determină să iei niște decizii nu prea inspirate pentru că nu depinde doar de tine când așa ar trebui. Privind retrospectiv, tot cumulul de factori care s-au înșiruit au necesitat, mai apoi ani de muncă cu perseverență, constanță, determinare, răbdare infinită. Și ajutorul unor specialiști care să stabilească un plan de bătaie.
Atunci când a dorit a reveni pentru prima dată în grădiniță după ce ea a fost terminată, trecuseră mai bine de 2 ani și modul în care s-a comportat a arătat că vrea să înfrunte niște frici. A reușit, totul fiind acum perceput și privit diferit.
Au trecut de atunci șapte ani, nu știu când și cum, dar știu ce am făcut în perioada scursă pentru a putea remedia neajunsurile și a evolua. A fost greu și provocator însă înțelegând eu, părinte, că totul depinde de determinarea mea nu am dat în lături. În definitiv, care-i menirea părintelui? Aceea de a ajuta la formarea și evoluția puiului indiferent de provocările care se ivesc pe parcurs.
Ceea ce este important e să progresezi, nu să stai pe loc ori să regresezi atunci strădania fiind încununată. A fost greu, greu tare, dar a trecut. Acum e bine, recuperând și reparând ce nu era în bună regulă. A nu se înțelege că s-a golit sacul cu provocări, ele continuă să vină, dar în alt registru și la alte intensități.
