Pulbere măruntă, infinitezimală, anvelopând formele; lumina surdinizată pe care cutare portret o proiectează afară din cadru; sugerând tragicul: însingurarea elementelor disparate care compun o natură statică pe tingire de aramă; alchimia straturilor succesive de pigment așternut pentru a sugera lepra igrasiată a murilor centenari; opțiunea pentru clipele melodioase din anticamera penumbrei; decupaje eliptic-simbolice ale unor situri arhitecturale (palazzo venet, căsuța moldavă – deopotrivă) și, mai presus de toate un soi de pudoare în fața Frumuseții, ca o mărturisire că de Ea trebuie să te apropii delicat, pur.
Liviu H. Oprescu
Nu știu dacă poate crede cineva că acest cuvânt de introducere, care se află pe un pliant al unei expoziții personale semnată de pictorul Dan Constantinescu, l-am învățat pe de rost, rostindu-l de multe ori între timp, ori ce câte ori am simțit acest lucru, el rămânând în memoria mea intact. Expoziția avut loc în ianuarie 1986, dar întâlnirea cu Dan Constantinescu se întâmpla cu doi ani mai repede, atunci când a petrecut mai multe zile în compania familiei mele, fiind prieten bun cu unchiul meu, Emil, cel care a înlesnit acest fapt.
Îmi aduc aminte că a venit de mai multe ori pe la noi pe acasă, aici întâlnindu-se cu medicul nostru de familie, doctorul chirurg Vasilache Vespasian, un mare iubitor de artă, colecționar un rafinat cunoscător și iubitor al fenomenului. Mai apoi, în casa lui am regăsit multe dintre pânzele semnate de domnul Dan Cosntantinescu (pe atunci nu avea adăugat și numele Cocoru). Știu că pictorul a pictat în zona aceasta, probabil inspirat de frumusețea peisajului și bogăția cromatică, așa cum știu că verișorii mei au portrete făcute de el. Dar curiozitatea m-a împins să caut mai multe informații despre artist și iată ce am găsit aici:
I se mai spune Cocoru. Cu această poreclă, devenită între timp renume, pictorul Dan Constantinescu s-a ales în urmă cu vreo patruzeci de ani, cu prilejul examenului de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. În timpul probei eliminatorii de desen a observat că unul dintre candidați, așezat la câteva bănci distanță, a stat aproape imobil preț de vreo două ore, fără să tragă măcar o linie pe coala de hârtie așezată în fața lui. S-a ridicat intrigat de la locul sau, s-a dus la el și s-a prezentat: „- Dan Constantinescu”. „- Mircea Ciobanu. Îmi dai voie să-ți spun Cocoru?”, a venit imediat replica-întrebare a celui care nu numai că nu a ratat acel concurs de admitere, dar, mobilizându-se pe ultima sută de metri, asemenea marilor campioni, a izbutit performanța de a intra primul la clasa maestrului Corneliu Baba, pe locul doi situându-se nimeni altul decât cel pe care tocmai îl „botezase”, numai el stie de ce, cu nume de pasăre călătoare.
Citiți și continuarea că merită.
Nu știu ce algoritm s-a petrecut astăzi că Dan Constantinescu a reapărut în fața mea răscolindu-mi memoria și amintirile. Am stat, l-am privit și ascultat și m-a bucurat că este bine, sănătos, creativ.
Anii au trecut, dar alura boemă a artistului s-a menținut. Între timp am ajuns și eu la Veneția și am putut trăi la o intensitate mai mare decât aș fi crezut această experiență, putând observa clădirile surprinse de pictor în lucrările sale.
Cum pot eu să nu fiu fericită având așa amintiri?
„Veneția”/ tehnica mixta pe pânză, dim. 70×90 cm, an execuție 2019
Tu știi ce înseamnă desen? Desenul e ca pictura, o stare. Dă starea aia și mă duci într-o lume!
Când am desenat mi-am dat seama că emoția a fost mai mare decât înțelegerea formei.
Ți-ai pus întrebarea asta vreodată?
