Au trecut ani buni de când machetele au plecat din casă. Modul în care au plecat nu mai contează și sunt convinsă că așa trebuia să fie și plecarea lor nu a fost întâmplătoare. Reacția copiilor la vederea și interacțiunea cu ele mi-a confirmat că decizia de a le lăsa să plece din cuib a fost una inspirată.
La începutul în meșterirea lor au participat și toți ai casei, băieții mei și tatăl lor, iar secvențele acestea îmi lipsesc foarte mult și tânjesc după ele. Imaginile în care Luca și Răzvan picta iar atmosfera în care se desfășura totul îmi revin în minte, sufletul meu este învăluit de o duioșie demnă de definiția din dicționar.
Au trecut anii și eu am continuat să meșteresc, plăcerea cu care o fac fiind una care nu a pălit nici o secundă, din contra, ea sporind și mai mult. Am realizat multe materiale care au ajuns în fața copiilor fie că au fost folosite la lecții de grad ori așa, la întâlniri normale, de zi cu zi.
Eu însămi am experimentat importanța și impactul machetelor la atelierele pe care le-am realizat alături de copii și nu-s doar vorbe goale, copiii putând depune mărturie.
Astăzi, Facebook-ul mi-a adus în atenție câteva materiale din începuturi. Am colaborat cu oameni minunați apreciindu-i pe fiecare în parte, chiar dacă atitudinea lor ulterioară, a unora dintre ei, în ciuda sprijinului acordat a fost una care nu a dat dovadă de fair-play. Am avut situații în care am dus machetele la grădiniță în dimineața zilei în care era inspecția pentru că educatorul a dorit a avea încă ceva iar eu am răspuns prezent.
Am fost mâhnită pentru că nu am priceput care a fost logica, dar am iertat chiar dacă a durut. Vorbele au durut, cele care au fost rostite fără nici o noimă și fără motiv. Dar oamenii sunt de toate felurile și nu-i pot eu schimba.
Machetele cu personajele din Alba ca Zăpada, primele pe care le-am confecționat, au ajuns la Mălini, într-o grupă pe care, mai apoi, am tot primenit-o și asistat-o la toate lecțiile demonstrative. Am rămas cu amintirea, pentru că vorbele urâte le-am clasat.
Absolvenții au ajuns într-o clasă tot din această zonă, revenind la un moment dat, după mulți ani, pentru a-i împrospăta. Ori dacă niște machete din polistiren au rezistat mai bine de șapte ani într-o clasă, nu înseamnă asta amortizarea investiției? Ba da, asta înseamnă chiar pentru cei care nu vor să admită și recunoască acest fapt palpabil.
Nu am nici un regret legat de aceste colaborări, din contra, mă simt mai împlinită și fericită pentru că am putut trăi acele momente. Amintindu-mi peste ani de ele, le consider o reușită. Chiar totală și durabilă, fie-mi scuzată lipsa de modestie! Între timp am evoluat foarte mult, portofoliul meu cuprinzând materiale de poveste, iar eu rămânând la fel de dornică de a experimenta senzații noi.
