machetedidactice.com

„Iernile sufletului” de Katherine May

Nu de puține ori m-am întrebat ce-aș putea face pentru a mă bucura de iarnă în egală măsura cu vara, cea pe care o simt a fi doar a mea,  uneori numai a mea. Cum aș putea proceda pentru a petrece mult mai mult timp afară, în mijlocul naturii, pentru a mă bucura de tot ceea ce oferă ea prin manifestările glaciare, prin aromele și tonurile cromatice.

   

De-a lungul timpului am avut prilejul să citesc povești în care iarna ocupa un loc central și de fiecare dată sentimentul care m-a învăluit a fost unul pe care nu l-am putut gestiona, pentru că nu pot gestiona frigul. Sunt momente când nu-l mai pot ține în frâu încât chiar nevoia de a face cumpărături la raioanele frigorifice să reprezinte acțiuni  greu de dus fizic nu mental. Mă cuprinde un frig de-mi clănțăne dinții în gură, pielea durându-mă pur și simplu.

Am ajuns în fața acestei cărți, Iernile sufletului de Katherine May, în plină iarnă a anului pandemic 2022, una nu prea aspră, din fericire, iar parcurgerea ei a fost ca un leac, un leac de lectură ca o lumină. O lumină care vine să mă delecteze în zilele astea în care lumina este scăzută dând un aspect de mohorât tuturor scenelor pe care le atinge. E o poveste de iarnă despre o sărbătoare câștigată cu greu, care începe cu ceva care te îndeamnă să crezi că va urma o catastrofă.

Katherine May se pregătește de împlinirea a 40 de ani când soțul ei – denumit H – are o criză de apendicită pe plaja Folkestone. El este transportat de urgență la spital, unde apendicele i se sparge. May are o atitudine ofensivă persecutând asistentele pentru că viața soțului atârnă în balanță, dar după o recuperare minunată și, pentru noi, neașteptată, practic dispare din narațiunea lui May. Este un început ciudat pentru că el este abandonat atât de brusc, povestea lui făcându-i loc poveștii ei. May se îmbolnăvește și își ia concediu (înainte de a pleca cu totul) de la slujba ei de director de scriere creativă la Universitatea Canterbury Christ Church. Durerile de stomac, teama și dezolarea care o macină de a fi percepută că se preface se bat cap în cap. Ea menționează, în treacăt că, la vârsta adultă, a fost diagnosticată cu autism.

Se hotărăște să cerceteze iarna în altă parte nu așa cum ar face un jurnalist, ci mai degrabă ca un poet cu o interpretare înclinată a lucrurilor, un simț instinctiv al frumosului, o apreciere neputincioasă a comediei. „Trebuie să învățăm să invităm iarna. Despre asta este vorba în această carte: să învățăm să recunoaștem procesul, să ne angajăm cu el cu atenție, chiar și să îl prețuim. Poate că nu alegem niciodată să iernăm, dar putem alege cum.”

Ea își gătește drumul înainte ca iarna să se copleșească: „Simt că gătesc toamna în casa mea”, dar nu lasă romantismul din bucătărie să-i falsifice luptele. Paragrafe amuzante sunt dedicate covrigilor ei eșuați. La orele mici, neputând să doarmă, aprinde lumânări și citește. Ea pare să aibă întotdeauna acces la imaginea perfectă: „Acum că sunt în picioare, gândurile mele se așază ca un glob de zăpadă.” Și ne stârnește apetitul pentru liniștea descrisă. Cartea ei are calitatea unei meditații, o respingere pașnică a vieții în avans rapid.

După o relatare captivantă despre scăldatul alături de fiul ei în Laguna Albastră din Reykjavik, ea se hotărăște să aducă Islanda în Kent (locuiește în Whitstable) și să devină o devotă a saunei. Și are un dar de a crea comedii neașteptate, mai ales când intențiile ei sunt cele mai serioase. Sauna are un efect dezastruos.

Jur că-mi voi dedica o jumătate de oră în fiecare săptămână statului în saună la sala mea de sport din cartier, după o partidă lentă de înot. Sper că-mi va da puțin din acea claritate nordică, contrastul vital cu răceala vieții. De fapt, mă văd stând fericită în penumbra fierbinte, cu miros de pin, a saunei, saturându-mă de înțelepciune mistică și îmbunătățindu-mi porii la infinit.

Opresc dușul și mă duc înapoi în cabina mea să stau puțin jos. În timp ce fac asta, reușesc să-mi trag chiloții pe mine pentru că mi-am dat seama să sunt dezbrăcată pe sub prosop și că mă simt cam leșinată și sunt într-o cabină încuiată și chiar ar trebui să ies din situația asta. Abia am reușit să-mi prind sutienul când îmi dau seama să e posibil să mi se facă rău. Sau că e posibil să-mi pierd complet cunoștința. Sigur că cel mai bine ar fi să mă intind pe jos, pe o parte, ca să nu pățesc nimic dacă se întâmplă ceva.
Zac acolo destul de mult timp, cu fața lipită de gresia rece și umedă ca o bătătură, privind cum picioarele câtorva femei se plimbă de colo-colo, dându-se cu cremă pe călcâie și punându-și șosete. Per ansamblu, sunt bine, poate doar puțin îngrijorată că textura antiderapantă a podelei este acum imprimată pe obrazul meu.

– Scuze, pune ea, am dat un anunț pentru prim-ajutor și au venit toți.
– Am nevoie doar de un pahar cu apă, spun eu. Pe bune. (pagina 53)

În urma unei vizite la Stonehenge pentru solstițiul de iarnă există o relatare distractivă, ea aflându-se într-o companie mixtă. Aici, ca și în altă parte, este stânjenită că nu este familiarizată cu ritualul. Și totuși ea găsește adesea sublimul atunci când se aștepta mai puțin. Mai târziu, ia în considerare replica emoționantă a lui Carol Ann Duffy:

Unele zile, deși nu ne putem ruga, o rugăciune se rostește/ se rostește singură, și o susține cu propria ei experiență:

Dar o rugăciune măcar e ceva ce se întâmplă în tăcere, în secret. Nu e ceva ce trebuie să fac public sau despre care să discut și, ca atare, pot să fiu discretă în ce o privește, rămânând nesinceră în grupul raționaliștilor, în timp ce caut pe furiș numinosul. Această nevoie de ritual e ceva nou și, per ansamblu, mult mai riscant, pentru a scoate la iveală evlavia invizibilă.

În ceea ce mă privește, ele (rugăciunile) deschid un spațiu în care să acomodez gânduri pe care altminteri le-aș considera prostești sau ridicole: o uimire tăcută în fața trecerii timpului. Felul în care toate se schimbă. Felul în care toate rămân la fel. Felul în care lucrurile astea sunt mai mari decât mine și mai mult decât pot duce. (pagina 107)

Sunt atât de multe de prețuit aici – mai ales, descrierile ei fantastice despre înotul într-o mare în plină iarnă: asaltul apei reci, îmbrățișarea ei de oțel, înălțimile pe care le produce – masochism amestecat cu mântuire. „Am depășit o linie nespusă glorioasă și curajoasă”, declară ea, de parcă înotul ar fi o formă de transgresiune. Iarna ei este personalizată. Este sezon deschis pentru toate ideile ei. Ador surprizele acestei cărți. Mai presus de toate, este vorba despre confortul limbajului. Cititul devine ca și cum te-ai înveli într-o haină de blană. Ne-ar putea convinge protector de orice – plăcerile vremii reci, zilele scurte, bibliotecile prăfuite. Toate încep să pară niște premii, iar cunoașterea ei senzuală o bucurie.

Am cumpărat și citit această carte după ce am citit părerile Laurei de la Clubul cititorilor de cursă lungă iar acum, după ce ea s-a așezat în sufletul meu, simt nevoia să-i mulțumesc. Nu știu dacă m-aș fi aventurat la așa lectură, acum neregretând decizia luată. Pentru că sunt mai bine cu mine, iar relația mea cu iarna (cu iarna sufletească în special)  cu câteva grade mai sus, sporind confortul neașteptat.

Iernile noastre sufletești sunt atât de des însoțite de insomnie: poate că suntem atrași către spațiul acela unic de intimitate și contemplare, întuneric și tăcere, fără să știm cu adevărat ce căutăm. Poate că, de fapt, suntem împinși către propria stare de confort. (pagina 84)

Lasă un răspuns