Pe 22 decembrie se împlinesc patru ani de când tata a plecat. Cu toate că eu nu simt acest lucru, avându-l mereu în preajmă, el a plecat fizic în altă lume. De dimineață, am mers la cimitir pentru a face cele cuvenite unui astfel de moment.
Odată ajunși acolo și văzând felinarele de la mormânt mi-am readus aminte de clipele când Luca îi citea basmul Fetița cu chibriturile.
Mi-e atât de dor de el, de vorbele lui și de modul în care mă privea cum nu pot descrie în cuvinte. Îl simt, dar nu-l visez. Îl aud cum îmi vorbește și mă învăluie cu îmbrățișarea lui inconfundabilă.
Mă trezesc mărturisindu-i că-l iubesc dintotdeauna și nu voi înceta să o fac atâta timp cât voi exista. Sper să ne revedem într-o zi să pot să-i spun ce nu am mai apucat în lumea asta. Și să-l îmbrățișez iar și iar.
Mi-e dor de tine, tată, tare dor!
