„Istoria apelor” de Maja Lunde * Interviu acordat lui Marius Constantinescu de scriitoarea norvegiană

Am avut deosebita plăcere să urmăresc un interviu luat de Marius Constantinescu scriitoarei Maja Lunde, cea pe care tocmai o citesc acum aici referindu-mă la „Istoria apelor„ pentru că „Istoria albinelor” am citit-o prin primăvară și mi-a plăcut tare mult. Dealtfel, am scris acest lucru și aici, dacă doriți să citiți.

Acum sunt la jumătatea celei de a doua cărți care a fost tradusă de Ivona Berceanu la Editura Humanitas Fiction și de îndată ce o voi termina, voi scrie impresiile pe care le-a lăsat asupra-mi. Pot spune că până acum îmi place la fel de mult ca prima mai ales scenele în care sunt descrise relațiile dintre Signe și părinții ei.

Iată o mare parte din interviul pe care l-am urmărit.

Marius Constantinescu: Cărțile dumneavoastră pun întrebări și scot la iveală anxietăți legate de extincție și la abuzul la care supunem resursele naturale. Credeți că oamenii răspund mai bine la aceste lucruri când sunt prezentate într-o ficțiune?

Maja Lunde: Ficțiunea poate să ne stârnească sentimentele într-un mod în care științifice sau jurnalismul izbutesc rareori și este o diferență în a citi niște cifre despre cum va arăta 2041 din cauza schimbărilor climatice și a pătrunde direct în ele, a fi în ele prin intermediul altei persoane, să vezi și să simți lucrurile acestea. Ficțiunea are acest fel unic de a implica sentimentele și acesta este probabil motivul pentru care ea ne poate impresiona.

M.C.: Ambele cărți care au fost traduse în limba română, Istoria albinelor și Istoria apelor vorbesc despre pierderea și transformarea cauzate de catastrofe naturale, dar prin intermediul perspectivei unei familii sau chiar a unui singur individ. Credeți că o astfel de perspectivă ne face să devenim mai conștienți?

M.L.: Asta este ceea ce cititorii îmi spun, că ei se implică în poveștile legate de natură, dintr-o dată văd insectele din natură, din jurul lor atunci când citesc „Istoria albinelor”, sau citind „Istoria apelor”, se simt recunoscători pentru privilegiul de a avea un pahar cu apă. Dar, desigur, mulți cititori îmi spun și că se recunosc în poveștile despre părinții și copiii căci toate romanele mele sunt cumva despre părinți și copii. Eu nu numesc cărțile un cvartet climatic, dar le numesc și cărți despre părinți și copii, pentru că toate sunt despre dragostea dintre oamenii care sunt foarte apropiați și cred că ceea ce îmi spun cititorii este că se recunosc și simt, se văd, se oglindesc pe ei, sentimentele și relațiile pe care le au în cele pe care le descriu în carte.

M.C.: De ce un cvartet? De ce patru?

M.L.: Când scriam „Istoria albinelor”, la început am crezut că va fi o carte de sine stătătoare, dar când am plonjat în acel material, în poveștile despre natură și despre om, toate aceste povești au început să crească și am primit atât de multe alte idei că am început dintr-o dată să văd lumea dintr-o altă perspectivă și mi-am dat seama că nu am terminat cu o singură carte și că aveam destul material pentru alte patru cărți, și am știut, chiar de la început, cum avea să se sfârșească povestea. Pentru că, de fapt, este vorba despre o singură, mare poveste, e ca un puzzle uriaș cu foarte multe piese și toate își au locul lor. În cea de-a treia carte cititorii vor întâlni unul dintre personajele care apare în „Istoria apelor”, iar în a patra carte, pe care o scriu acum, vor vedea cum totul este interconectat, pentru că vor întâlni personaje care au legătură atât cu „Istoria albinelor” și „Istoria apelor” cât și cu cea de a treia carte.

M.C.: Așadar este ca o piesă în patru acte.

M.L.: Da, aproape. Totul se petrece în aceeași lume, în aceeași lume ficțională, într-un același viitor.

M.C.: Există un mesaj, ca de pildă „nu mai irosiți apa!”, sau un fapt „dacă veți continua să risipiți apa, se vor întâmpla asta ori asta” – care au fost punctul de pornire?

M.L.: Nu, nu încep niciodată cu un mesaj. Nici măcar nu știu care sunt mesajele din cărțile mele. Încep cu poveștile, încep cu temele, încep cu oamenii despre care scriu. Scrisul, pentru mine, este întotdeauna despre a merge spre ceea ce spune povestea, despre a fi în mintea altcuiva și despre a trăi acea poveste și despre a simți că este adevărată. Nu mă gândesc niciodată la citiri atunci când scriu, ceea ce poate să pară ciudat – am senzația că atunci când mă gândesc la cum vor fi primite cărțile pierd contactul cu povestea și pierd contactul cu adevărul. Nu sunt un politician, sunt un scriitor de ficțiune. Astfel că ficțiunea trebuie să fie în centru a ceea ce fac.

M.C.: Dacă vorbim despre asta, vă dați voie să locuiți propriile personaje, mergeți atât de departe încât, de exemplu, să vă privați de apă sau să face lucruri asemănătoare celor pe care le fac personajele pentru a transmite mesajul cititorilor cât mai autentic?

M.L.: Da, mi-a fost foarte sete când am scris „Istoria apelor” și am navigat. Căci este o carte despre navigație, despre ocean. Am navigat mult în viața mea, cu barca tatălui meu, în fiecare vară când eram copil și, de fapt în carte scriu despre barca tatălui meu. Și de asemenea am făcut un an de școală navală, când aveam 17 ani, astfel că oceanul este, cu siguranță, elementul meu. Dar și să simt cu adevărat cum este să trăiești într-o tabără de refugiați, pentru că parte din această carte se petrece într-o tabără de refugiați din Franța în 2041, într-o Europă destul de diferită, în care au fost mai mulți ani fără nici un pic de ploaie. Am vrut să înțeleg cum este să trăiești într-o tabără de refugiați – am vizitat mai multe astfel de tabere din Grecia și am cunoscut oameni de acolo și am încercat să înțeleg cum trăiau și să văd disperarea, dar să văd și lumina. Pentru că era atât de multă iubire – oamenii erau foarte drăguți unii cu alții, râdeau, erau buni și asta a fost o mare surpriză pentru mine, ceva ce apoi an încercat să introduc și în carte: cum suntem buni cu străinii, chiar și atunci când suntem în situații foarte grele.

…

M.C.: Înainte de acest cvartet ați scris mai multe cărți pentru copii – cui vă adresați mai ușor cu această problematică a mediului: celor tineri sau celor mai maturi?

M.L.: Celor tineri, cu siguranță. Ei o înțeleg. De aceea au ieșit în stradă, pentru că le este frică, se tem pentru viitorul lor. Și ar trebui să le fie, pentru că nu facem destul, nici pe departe. Din fericire există o lumină la capătul tunelului. La sfârșitul acestui an Biden a câștigat și vrea să revină asupra acordurilor de la Paris. Și am văzut că pandemia, de fapt, se prea poate să ne fi ajutat – un mic pas în direcția corectă când vine vorba despre emisiile de carbon.

M.C.: „Istoria albinelor” a apărut când împlineați patruzeci de ani. Erați pregătită pentru o expunere globală?

M.L.: Nu, categoric nu! Dacă aș fi foat pregătită pentru așa ceva aș fi avut un hibris uriaș. Nu am știu măcar dacă câțiva vor fi interesați să citească această carte, nu am știut. Am scris-o singură, nu am discutat cu nimeni despre ea, am avut doar nevoie să scriu această carte, apoi am trimis-o mai multor edituri pentru a mă asigura că o găsesc pe cea potrivită și toate au fost extrem de interesate să o aibă. Atunci mi-am spus că poate este ceva mai mult în ea, a apărut apoi și a explodat – dar nu, nu am avut nici cea mai vagă idee că lucrurile urmau să fie așa. Dar ceea ce este liniștitor în succesul acelei cărți, al cărților, este că ne arată că în fond ne pasă, că suntem implicați în problemele de mediu și criza de mediu – este ceva la care fiecare dintre noi, individual, ne gândim, ceva ce ne îngrijorează.
Desigur, pentru mine este un succes personal, ca scriitor, pentru că atunci când ești scriitor vrei să ajungi la public, este un privilegiu enorm să vorbești cu atâția oameni, să îți vezi propriile sentimente oglindite în altcineva. Dar când este vorba despre cauză, este un mare succes pentru că ne arată că oamenilor le pasă. Vor să citească cărți despre acest subiect.

M.C.: Cărțile dumneavoastră explorează mereu tensiunea dintre părinți și copii. De ce tocmai această zonă dintre toate relațiile existente dintre oameni?

M.L.: De ce nu, la o adică? Cred că este cea mai interesantă relație pe care o avem. Toți suntem copiii cuiva și știm cât de dificil poate să fie. Și mulți dintre noi suntem și părinți și știm cât de dificit poate fi și asta. Este o relație în continuă schimbare – soțul meu și cu mine suntem împreună de când aveam 21 de ani, și este la fel -, sigur ne-am schimbat de când aveam 20 de ani, dar este ceva stabil, știm cine suntem, ca cuplu, cu copiii noștri este însă complet diferit căci ei se schimbă mereu, astfel că a trebuit să mă schimb odată cu ei, și este ceva foarte greu de făcut. E greu să fii părinte căci iei atât de mult din emoțiile tale, din propriile speranțe și așteptări și le proiectezi în copiii tăi și uiți că sunt diferiți de tine și că speranțele și dorințele pe care le ai poate că nu sunt deloc și ale lor pentru că…. Da, și de asemenea ceea ce cred că este foarte puternic în această relație constă în cât de mult pui în ea, și asta face lucrurile dificile pentru că investești atât de mult și ca părinte dar și copil fiind – de aceea uneori mergi în vârful picioarelor în jurul celor pe care îi iubești cel mai mult, mult mai mult decât în ceea ce-i privește pe ceilalți și asta este probabil pentru că am investit așa de mult.

M.C.: Dacă teama nu ne face mai înțelepți, ce ne poate face?

M.L.: Toate cărțile mele și mai ales cea de-a patra pe care o scriu acum, toate sunt despre educație, toate cărțile mele sunt, de fapt, despre cărți. În „Istoria albinelor” apare o carte care de fapt schimbă totul, se numește „Apicultorul orb”.Toate cărțile mele sunt despre valoarea cunoașterii și știm că de fapt unul dintre cele mai importante lucruri pe care le puteam face ca lumea să fie un loc mai bun este să oferim fetelor educație.
Astfel că aș spune cărțile și ficțiunea pot fi o parte importantă a soluției. Ca să vrem să ne schimbăm trebuie să știm de ce ar trebui să ne schimbăm și cunoașterea este baza a orice. Și cunoașterea este ceea ce ne face puternici pe noi, pe oameni – abilitatea noastră de a comunica cu cei din aceeași specie, este unică. O facem într-o formă mult mai avansată decât oricare alt animal de pe această planetă și asta e probabil parte din răspunsul la de ce suntem cei care conduc lumea asta și de ce suntem puterea lumii. În cunoaștere este răspunsul, cred.

Puteți asculta integral acest minunat interviu aici.

O discuție despre puterea extraordinară a literaturii de a schimba percepții, despre familie, mediu și nu în ultimul rând, despre cunoaștere.