Într-un mijloc de noiembrie în Dumbrava mea iubită

O duminică dintr-un noiembrie cald, chiar dacă plin de nori și vânt săcăitor, dar frumos poate pentru că nu a fost umezeală. O zi în care m-am adunat cum am putut și am ieșit în Dumbravă pentru că știam că acolo există posibilitate mai mare să mă întremez.

Aș vrea să scriu că totu-i bine, că-s în parametri, că lucrurile se defășoară firesc și normal fără suișuri amețitoare ori coborâșuri dărâmătoare, dar nu pot face asta pentru că ar însemna să mint.
Am câteva zile de când corpul meu îmi transmite că ceva nu e în ordine, tensiunea fiind fluctuantă, stările de nesiguranță în mers și amețeală întinse pe intervale mari, gheară în gât, o respirație care nu ajunge până în fundul plămânilor și un elefant care-mi stă pe piept. Nu că nu-mi place elefantul, dar e așa de greu că mă strivește.
Am mai trecut prin stări din acestea, dar mă mobilizam mai repede și tare-mi doresc să mă surmontez și acum, numai că durează prea mult ceea ce devine mai îngrijorător.

Drumul până acolo e lung, dacă mergi pe jos, însă am optat pentru cea din urmă modalitate și pentru a mai vorbi puțin cu mine, așa sperând să aflu răspunsurile la multitudinea de întrebări care m-a cotropit.
Și am fost inspirată când am hotărât să ies pentru că după primii pași am dat nas în nas cu o tufă de toporași. Eu le-am zâmbit și ei mi-au zâmbit/ le-am dat sufletul meu … vorba cântecului, dar nu l-au mototolit ci mângâiat. 🙂

   

Mă bucur, așa cum o fac de fiecare dată când remarc faptul că nu este lume, alegând locuri mai puțin bânduite și bătătorite.

Dumbrava m-a primit cu foșnet melodios, freamăt de păsări care se pregătesc de iernat și multe zbomote pe care am încercat să le identific.

Am urcat și zăbovit acolo preț de câteva pagini de carte, ca să-mi trag sufletul pentru că așa cum spuneam, nu-mi ajunge aerul pe care-l inspir. Inima-mi bătea ca nebuna, dar nici că m-am dat bătută, alegând să merg mai încet și cu opriri mai dese. Am avut răgaz să priveșc niște păsărele foarte mici, nu știu ce specie, dar care zburau din copac în copac nu știu de ce. S-or fi jucând ori, poate, căutau ceva.

   

Mi-am luat cartea cu mine și am citit câteva rânduri în atmosfera specială a dumbravei. Îmi place nespus de mult acest exercițiu pe care-l repet de fiecare dată când am ocazia.

La plecare am fost întâmpinată de trei pisicuțe jucăușe, prietenoase și frumoase. O mamă cu doi pui, am bănuit eu, care mi-au întrerupt drumul silindu-mă să le privesc. Multă gingășie și atenție.

La întorcere soarele era deja apus, vântul bătea la fel de tare ca inima mea, dar frigul nu luase locul căldurii. Vedem mâine cum va fi pentru că, nu-i așa? și mâine e o zi. Vorba știm noi cui. 😉

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: