După ce am citit „Zuleiha deschide ochii” și am cumpărat „Copiii de pe Volga” am stat mai multă vreme până să-mi fac curaj să o citesc, fiindu-mi oarecum teamă de a nu strica strălucirea pe care a creat-o în jurul meu Guzel Iahina. Numai că, din fericire, lucrurile nu au stat așa putând afirma acest lucru acum, când am terminat de citit și aceasta a doua carte.
Curiozitatea m-a împins să caut mai multe detalii despre Guzel Iahina și scriitura ei și iată ce am găsit
Moartea bunicii sale în vârstă de 87 de ani a făcut-o pe Guzel Yakhina să înceapă lucrul la romanul ei de debut, Zuleiha, pe baza experienței ei de când a fost arestată și trimisă în exil în Uniunea Sovietică din anii 1930. „Mi-am dat seama că ar fi imposibil să-mi amintesc lucrurile pe care le-a spus, deoarece poveștile ei nu au fost înregistrate”, spune Yahina. „A existat un sentiment de vinovăție”.
Dar povestea personală a Yahinei a avut o rezonanță populară uriașă. De când a fost publicat în 2015, Zuleiha s-a vândut în aproape o treime dintr-un milion de exemplare și a fost tradus în 31 de limbi, o realizare fenomenală pentru un scriitor rus în viață (tirajele de 20.000 pentru romanele noi sunt de obicei considerate impresionante). Când cel de-al doilea roman al ei, „Copiii de pe Volga” intitulată iniția „Copiii mei”, a devenit, de asemenea, un bestseller, Yahina, de 41 de ani, a fost lăudată ca una dintre noile vedete ale literaturii ruse.
În timpul unui interviu dat recent la Moscova, Yahina recunoaște în mod liber că este fascinată de Uniunea Sovietică din anii 1920 și 1930, când idealismul revoluționar s-a ofilit în mijlocul violenței în masă a stalinismului. Atât Zuleiha, cât și Copiii mei au acțiunea în această perioadă. „Este o combinație ciudată de viață și moarte”, spune Yahina despre anii 1920. „Este foarte roz și există un sentiment foarte sincer de credință și speranță în viitor … dar pe de altă parte există tragedii, sânge, crime teribile și genocid”.
Trecutul recent al Rusiei este un accent pentru mulți scriitori ruși, nu doar pentru Yahina. În ciuda pledoariilor criticilor literari și ale editorilor pentru ca romancierii să abordeze starea Rusiei moderne, autori proeminenți – de la Zakhar Prilepin și Evgheni Vodolazkin la Vladimir Șarov și Dmitri Bykov – rămân obsedați de istorie. Unii explică acest lucru ca literatură care face treaba pe care ar fi trebuit să o facă politicienii, alții că reprezintă o socoteală imposibilă în comunism. Traumele perioadei sovietice nu au fost niciodată procesate corespunzător, explică Yahina, iar ficțiunea istorică „este ca psihoterapia … poate poți înțelege ceva sau poți învăța să trăiești cu el, chiar să ierți”.
Popularitatea celui de-al doilea roman al lui Yahina, „Copiii pe de Volga” care se bazează pe experiențele bunicului ei, nu a fost o surpriză după succesul lui Zuleiha. Publicată în mai, a vândut peste 170.000 de exemplare și a fost cea de-a doua cea mai bine vândută carte din Rusia în 2018, după o traducere în rusă a romanului „Origini” al scriitorul american Dan Brown. Atât „Copiii pde pe Volga”, cât și „Zuleiha deschide ochii” sunt în prezent adaptate pentru ecran. Compania Russkoe Film transformă Zuleiha într-un serial TV care va fi difuzat pe canalul Rossiya 1, în care rolul lui Zuleikha este interpretat de proeminenta actriță rusă Chulpan Khamatova – care, ca și Yahina, s-a născut în Kazan și are origini tătăre.
În ciuda pregătirii sale la școala de film, Yahina spune că nu a scris scenariul pentru versiunea TV a lui Zuleiha, preferând să folosească timpul pentru a începe alte proiecte. În acest moment, ea lucrează la un alt roman, dar nu dezvăluie prea multe despre el, cu excepția faptului că acțiunea acestuia este, de asemenea, stabilită în perioada sovietică timpurie.
Întrebată dacă va scrie vreodată despre Rusia contemporană, Yahina subliniază că și autorii răspund dorințelor publicului lor. „Trebuie să scriem despre trecut în timp ce se vorbește despre el și în timp ce este citit”, spune ea. „Poate că este prea devreme, poate că nu ne-am maturizat suficient pentru un roman despre modernitate”.
Guzel Yakhina (1977) a crescut în Kazan.
Prima ei limbă este tătară și a început să învețe limba rusă doar când a mers la școală. La fel ca mulți dintre colegii ei literari, ea este absolventă a unui institut de film la secția scenariu, dar la absolvire a lucrat mai întâi în relații publice și publicitate în timp ce scria povestiri.
În 2015, după ce a fost respinsă de multe edituri, a publicat primul ei roman „Zuleiha deschide ochii”. Aceasta este o relatare fictivă a bunicii sale, care a fost trimisă în Siberia ca parte a deculakizării în anii 1930. Contextul tătar – cuvinte, folclor, tradiții – a deschis o pagină necunoscută în literatură și istorie. Cartea a câștigat premiile Yasnaya Polyana și Big Book, a fost tradusă în peste 30 de limbi și este transformată într-un film.
Al doilea roman al ei, „Copiii de pe Volga”, se ocupă și de istoria sovietică timpurie, de libertatea personală și de soarta „omului mic”, în timp ce urmărește un profesor de origine germană care locuia lângă Volga în anii 1920 și 1930.
Cei care vor avea curiozitatea să citească această a doua carte a scriitoarei ruse vor avea parte de descrieri în amânunt atât a peisajelor, dar mai ales a oamenilor. Detaliile sunt din abundență lăsându-te pe tine, cititor, să faci parte efectiv din peisaj și să stai în această stare chiar și după ce ai oprit lectura. Mi-ar fi plăcut să încep cartea și să nu o mai las din mână până la final, dar modul în care m-a captivat, m-a determinat să recitesc anumite pasaje de mai multe ori, fiind fascinată de acuratețea descrierilor. Sunt momente în care te trezești că ai sprânceana ridicată, că un rid te ceartă pentru că nu l-ai văzut la timp, ori altul care se ascunde pe după pliurile gâtului ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea. Sunt descrise stări în așa manieră încât te surprinzi cuprins de friguri ori te trec apele din pricina valurilor de căldură. Grădina cu meri ai Klarei, cea care rămâne în grija lui Bach, are așa o putere magică nefiind surprins că poți mirosi florile de măr.
Muțenia lui Bach, cea care se întinde atât de mult e mai grăitoare ca multe dintre personajele cuprinse în poveste.
Nu vreau să dezvălui nimic ce ar putea strica din plăcerea lecturii, dar am să pun câteva citate pentru a vă stârni curiozitatea și mai tare.
Teama de a o pierde pe femeia iubită se instalase de mult în el. Bach nici nu-și mai putea aminti când pătrunsese această teamă pentru prima dată în organismul lui. Dar de fiecare dată, imaginându-și cu de-amânuntul dispariției Klarei, își simțea mușchii străbătuți de un fior rece: mușchii și articulațiile parcă i se acopereau încet de gheață, amorțind și pierzându-șisensibilitatea. Dintre toate senzațiile rămânea una singură: frigul. Frigul acesta străbătea trupul firav al lui Bach și îl făcea să tremure – scăldându-l în sudoare chiar și în surtucul de blană sau sub pilota călduroasă -, scăldându-l în sudoare și făcându-i pielea de găină. Frigul acesta îl năpădea pe neașteptate, în cele mai diverse momente: în timp ce sădea lăstarii de măr sau repara scândurile desprinse ale gardului, în timp ce pescuia crapi din Volga sau presăra sare pe acoperișul din paie.(pagina 83)
Toamna când stepa a pălit și a încărunțit din cauza soarelui și a exploziilor care o răscoliseră, iar pădurile de pe malul drept străluceau roșii-purpurii, de-a lungul Volgăi s-au înșirat escadroane. (pagina 86)
Natura, după ce-i jucase deja o festă urâtă – oferindu-i un chip delicat de fecioară și un trup hidos – nu se îndurase să se oprească și-i mai jucase una: mâna lui Hoffmann nu se supunea limbii lui lovace. Pe drumul scurs de la cap la creionul strâns între degete, gândul lui își pierdea întreaga înflorire și splendoare, se boțea, se chircea, se fărâmița și se prăvălea pe hârtie ca un pumn de cioburi de cuvinte răzlețe. Pe foaie se revărsau propoziții sfrijite: se înghesuiau verbe, se vânzoleau epitete puse anapoda, se ciocneau între ele semne de exclamare – nu ieșea un text incoerent, ci stenograma unei ședințe a bâlbâiților, scrisă de un secretar bâlbâit și el. Îi era rușine să citească această flagrantă cacofonie verbală, dar nu cunoștea alt mod de a-și consemna gândul ager și a-l păstra în memorie. (pagina 209)
