Zilele astea sunt pline de clipe de zbucium, atunci când drumul nu mai e drum, lumina nu se mai vede, rezolvarea nu se mai leagă. Din pricina asta somnul nu își mai găsește ritmul iar totul îmbrăca o haină de culoarea beznei.
Caut, în tot ce mă înconjoară, un licăr de care să mă agăț pentru a merge mai departe iar greșelile și deciziile eronate luate în trecut își tot ițesc colții reamintindu-mi mereu, iar și iar, că anumite hotărâri trebuie luate atunci e cazul, amânarea lor aducând repercusiuni care sunt de nerezolvate și care mai lasă și sechele adânci.
Am parcurs tot soiul de vremuri, tinerețea aducând cu ea un optimism care credeam că e inepuizabil. Acum constat că nu e așa și îl caut. Sunt momente când îl regăsesc în natură, prin imagini simple, dar pline de tâlc.
Ori în cărțile pe care de citesc cu mult interes și plăcere.
Îmi mai încărcam bateriile cu lucrul la revistă, dar nici aici nu mai e treaba pe care o știam eu.
Aștept ziua de maine, poate o fi mai bine. Ori ar trebui să-mi doresc să nu fie mai rău. Da, așa ar trebui să gândesc!
