Timpul se scurge tot mai repede și eu nu reușesc să țin pasul cu el

Și nu numai că nu țin pasul, dar se pare că avansul pe care-l ia e tot mai mare.
Am traversat un februarie frumos, per ansamblu, chiar dacă el a debutat cu o perioadă de boală, atunci când Luca a fost indisponibil pentru multe zile, nefrecventând școala. Nu-i bai, am recuperat acasă mai bine pentru că acolo, adică la școală, tot cu alergătura se ocupă elevii și profesorii. Musafirii lor nu au plecat, orele de curs având tot 45 de minute, pauza mare lipsă iar cele care au mai rămas, la pauze mă refer, sunt de 5 minute. Cinci minute în care trebuie să-ți testezi abilitățile de prestidigitator în ale secundelor, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
Nu-i problemă că la cum se desfășoară orele de curs e timp pentru toate, mai ales pentru vizionări cinematografice, cele care s-au înmulțit suspect de mult, de parcă acești copii s-ar pregăti pentru vreun festival de cinematografie nu pentru o evaluare națională.
Mă bucur că sunt atât de ocupată și mi-aș dori ca acest lucru să fie mereu așa, pentru că asta mă face să-mi organizez agenda mai bine, în amănunt pentru ca eficacitatea să sporească. Am avut noroc de întâlniri cu persoane speciale, de provocări care m-au făcut să depășesc niște limite pe care credeam că le am, dar pe care am reușit să le trec cu mare bucurie și satisfacție. E drept că au necesitat un timp sporit de analiză, planuri mai elaborate, abilități pe care nu credeam că le posed.
Am putut da curs câtorva întâlniri cu copiii cu care am făcut câteva ateliere ce s-au așezat la suflet prin modul în care au decurs. E nevoie de pasiune, determinare, bucurie atunci când te prezinți în fața lor, ori multor dascăli le lipsesc tocmai aceste ingrediente principale aș putea spune. În învățământ este foarte greu, provocările sunt pe măsură, dar dacă ai ales să practici această meserie trebuie să te reinventezi mereu, să fii în pas cu tehnologia care se transformă și crește precum viteazul din poveste.
Pe lângă nebunia asta a mai apărut și coronavirusul care a zdruncinat lumea, la propriu. Nu știu cum va fi și ce va urma, însă aproape tot ce știam din copilărie nu mai este valabil. Știința a avansat extraordinar de mult, descoperirile recente dând peste cap multe dintre noțiunile repetate ani la rând. Cred că distanțele dintre generații sunt tot mai mari și asta pentru că nu știu să mai fi existat vreo perioadă în istoria omenirii în care progresul să se fie atât de accelerat. În ultimii treizeci de ani, cei de așa zisă libertate, am ajuns să putem vorbi cu oameni aflați în orice loc pe globul ăsta, să călătorim oriunde ne poartă gândul, să experimentăm senzații ce odinioară erau descrise doar în cărți. Un singur gând ascuns mai am pe care-l doresc transpus în realitate: teleportarea.
În luna februarie, în ciuda programului încărcat, am reușit să citesc câteva cărți minunate, să parcurg zilnic minute bune în aer liber, să revăd câteva filme și să ascult muzică pe placul sufletului meu.
A fost bine și faptul că am intrat în primăvară face ca totul să fie și mai colorat, cald și optimist. Ori nu de asta avem nevoie?

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: