Pentru că am ajuns în etapa vieții mele atunci când cei dragi încep să plece de lângă mine (sunt fericită că abia acum), văd în amănunt ce anume înseamnă, dar și cât costă înhumarea unui om. Vorbesc de înhumare pentru că în locul în care trăiesc eu numai această metodă este acceptată atunci când vine vorba de cadavre.
Fiind preocupată de acest subiect, am aflat că în România sunt doar trei crematorii umane: unul de stat aflat la București și două private, unul la Cluj deschis în 2014 și celălalt la Oradea deschis în 2012.
Comparaţiile cu alte ţări sunt însă imense. „Pe primul loc în Europa la rata incinerării este Elveţia, cu o proporţie de 86,89%, urmată de Slovenia şi de alte ţări. Marea Britanie e importantă nu doar prin rata foarte ridicată, ci şi prin numărul ridicat de crematorii, a fost o explozie a numărului lor în anii 1960, iar Japonia are o rată aproape absolută a incinerării, peste 99 la sută. Ungaria are 64 la sută, în Serbia, o ţară preponderent ortodoxă, cu două crematorii funcţionale, 20% dintre cei decedaţi sunt incineraţi, în Rusia aproape 10%, dar în România doar 0,45%”, a declarat istoricul Marius Rotar în prezentarea sa. (sursa:ziaruldeiasi.ro)
Marius Rotar, cercetător la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, precizează că tot trei este şi numărul preoţilor caterisiţi în România, pentru că ar fi desfăşurat slujbe de înmormântare pentru cei care şi-au asumat oficial că vor fi incineraţi, fiindcă Biserica ortodoxă a interzis din 2012 astfel de ceremonii religioase şi s-a poziţionat, conform istoricului, mereu împotriva incinerărilor.
Există o estimare care spune că în fiecare oră, în lume, mor aproximativ 6500 de oameni și ne întrebăm ce se întâmplă cu trupurile lor și la ce costuri ajung ceremoniile funerare. Lăsând toate considerentele religioase deoparte, ce se întâmplă cu această masă de deșeuri solide ce trebuie eliminate?
Dacă doriți cu adevărat să cunoașteți numeroasele și variatele răspunsuri la această întrebare, aceasta este cartea potrivită pentru dumneavoastră. Și fără îndoială, mulți alți oameni se vor apleca asupra ei.
Oamenii de știință ne spun că nu suntem altceva decât corpurile noastre și că există un interes de înțeles de a dori să știm mai multe despre soarta finală a corpului. Nu este surprinzător, se dovedește a nu fi drăguț, indiferent de opțiunea pe care o alegeți pentru voi ori pentru cei dragi. Viața secretă a cadavrelor conține un înfricoșător montaj complet care descrie înmormântarea , incinerare și toate celelalte forme de eliminare a cadavrului.
Această incursiune începe încă din antichitate, atunci când oamenii erau extrem de procupați de a afla ce se află în interiorul trupului omenesc. Într-un paragraf din Nei Ch’ing, sau Regulile medicinei apare notat:
Inima este un rege care guvernează toate organele corpului. Plămânii sunt ececutanții săi, care-i duc la îndeplinire ordinele. Ficatul este comandantul care păstrează disciplina. Vezica biliară – șeful magistraților (…), iar splina, intendentul celor cinci simțuri. Există trei spații de ardere – toracele, abdomenul și pelvisul – care, luate împreună, sunt responsabile de sistemul de eliminare a necurățiilor din organism. (pagina 47)
Eu una am aflat pentru prima dată de existența unei ecologiste suedeze care a perfecționat o tehnică pentru uscarea prin congelare a cadavrelor și reciclarea produsului mărunțit sub formă de compost – dar detalii interesante veți afla în capitolele destinate acestui subiect unde veți constata că există un număr tot mai mare de persoane care acceptă voluntar să-și doneze corpurile în scop medical și de cercetare.
Un alt capitol interesant este acela unde aflăm care a fost părerea oamenilor de știință, de-a lungul vremii, legat de locul în care se află sufletul.
Dezbarea privind sediul sufletului durează de aproximativ 4000 de ani. Ea a început nu ca o dispută inimă versus creier, ci inimă versus ficat. Vechii egipteni au fost primii care au susținut superioritatea inimii. Ei credeau că în ea rezidă ka, esența omului: spiritul, inteligență, sentimentele și pasiunile, umorul, dușmăniile, toate lucrurile care ne fac ceea ce suntem, nu nematode. Inima este singurul organ lăsat la locul lui într-un cadavru mumificat, căci omul avea nevoie de ka pe lumea cealaltă. Evident, creierul nu-i era necesar, așa că era scos cu un cârlig de bronz prin nări. (Ficatul, stomacul, intestinele și plămânii erau toate scoase din corp, dar se păstrau în urcioare mari de pământ în interiorul mormântului, în ideea că e mai bine să cari mai multe bagaje decât să uiți ceva acasă, mai ales când pleci într-o călătorie pe lumea cealaltă.)
Babilonii au fost primii care au privilegiat ficatul, considerând că în acest organ sălășluiesc sentimentele și spiritul.
Mesopotamienii au căutat soluția de mijloc, sugerând că sentimentele se găsesc în ficat, iar intelectul în inimă. Cred că erau și un pic liber-cugetători, de vreme ce spuneau că în stomac există o mică porțiune a sufletului: viclenia. De-a lungul istoriei, alți liber-cugetători au făcut alegeri diferite privitoare la sediul sufletului: Descartes scria că sufletul ar locui în glanda pineală, în vreme ce Straton din Alexandria a ales locul din „spatele sprâncenelor”Odată cu ascensiunea civilizației grecești clasice, dezbarea privind sufletul a evoluat în mai familiara paradigmă inimă versus creier, ficatul fiind retrogradat. Deși Pitagora și Aristotel considerau inima lăcașul sufletului – sursa „forței vitale” necesare pentru a trăi și a crește-, ei credeau că mai există al doilea suflet, cel „rațional”, adică mintea, cu sediul în creier. Platon a acceptat că atât inima, cât și creierul găzduiau sufletul, însă îi acorda creierului supremația.. În ceea ce-l privește pe Hipocrat, acesta era cam confuz (sau poate mi se pare). El remarca efectele creierului traumatizat asupra limbajului și inteligenței, dar vorbea despre el ca despre o glandă care secretă mucus, iar în altă parte scria că inteligența și „căldura” – despre care spunea că ar controla sufletul – sunt situate în inimă. (pagina 167)
Din mai multe motive, majoritatea donatorilor nu stipulează cu exactitate care sunt scopurile pe care le au în minte, dar probabil puțini își închipuie că ar putea ajunge să se afle în aer liber într-o stare de descompunere avansată, astfel încât cercetătorii criminaliști să poată avansa starea acelei ramuri a științei, observând în ce stadiu insectele încep să mănânce grăsimea subcutanată, iar cadavrul emite flatulențe, deoarece gazul intestinal produs de bacteriile care se hrănesc cu celulele distruse de enzime ale mucoasei intestinale este expulzat – „stadiul de balonare” – toate precedând prăbușirea și lichefierea finală. (Interesant este că creierul este unul dintre primele organe care se dizolvă, fiind localizat în mod convenabil aproape de patru dintre orificiile majore ale corpului, precum și că este moale și ușor de digerat pentru bacterii.)
Atunci când am ajuns la capitolul cu pastinarea mi-am adus aminte că am avut posibilitatea de a vizita această expoziție atunci când ea a ajuns și la București.
Plastinația sau plastinarea este o tehnică sau un procedeu utilizat în anatomie de conservare a organelor sau a diferitelor părți ale corpului. Tehnica a fost descoperită pentru prima oară de către Gunther von Hagens, în 1977. Apa și grăsimea sunt înlocuite cu anumite materiale plastice, obținându-se exemplare care pot fi atinse, acestea nu miros și nu se degradează. Ele pot chiar să păstreze foarte multe din proprietățile mostrei inițiale.
Anatomistul german Gunther von Hagen declara despre aceasta expozitie:
„Mă folosesc uneori, atunci când plastinez un corp, de un demers estetic pentru a permite vizitatorilor să treacă mai uşor peste şocul primei impresii şi pentru a-i ajuta să descopere admirabila complexitate a corpului uman. Dar ceea ce fac eu nu este artă; nu am nutrit nici o clipă dorinţa de a face lucruri frumoase. Plastinatii nu au decât rolul de a-i învăţa pe oameni mai multe despre ei înşişi. Sunt, indiscutabil, un om de ştiinţă, nu un artist.“ (sursa : bodyworlds)
În această carte, Viața secretă a cadavrelor, autoarea se apleacă și asupra cadavrelor care sunt folosite pentru a testa urmările accidentelor de mașină, ori cele rezultate în urma prăbușirii avioanelor. Modul în care sunt folosite aceste cadavre, în numele științe, poate fi deranjant pentru unii dintre cititori. Dacă aveți curiozitatea veți putea citi și despre studiile făcute asupra crucificării lui Isus și concluziile la care au ajuns medicii cercetători.
Mary Roach scrie această carte după o documentare minuțioasă și după nenumărate întâlniri cu cei din domeniu. Fiind unul care stârnește atâtea controverse și munca de documentare a fost una de durată, unele dintre întâlniri având finaluri nu prea fericite pentru că puține lucruri sunt mai deprimante decât moartea.
Cartea asta poate avea asupra cititorului efecte nebănuite de la acela de a-și schimba dieta și până la a renunța a mai fi înhumat pentru a-și oferi corpul în slujba științei.
Altfel spus, dacă de fapt nu suntem altceva decât trupurile noastre, cum putem să ne îngrijim atât de mult de ceea ce li se întâmplă după moarte sau de orice altceva legat de această chestiune? Și dacă nu suntem, atunci ce suntem pe pământ?
Viața secretă a cadavrelor a apărut în colecția Sapiens la editura Art în primăvara anului 2019. Cuprinde mai multe domenii: Lumea vie, Om și societate,Expediții, Istorie și civilizații, Știință, tehnologie și inventică și Spațiu. Din această colecție am citit Supraviețuitorii, despre care puteți afla aici. Și pentru că este atât de interesantă, curierul a mai adus astăzi două dintre cărțile colecției pe care abia aștept să le citesc.
