Se mai încheie o zi care per ansamblu s-a desfășurat acceptabil. Nici un eveniment care să mă scoată de pe făgaș: copil, școală, curățenia de vineri, onorare comandă, mâncare, meșterit, citit, ascultat câteva interviuri cu oameni speciali, întâlnirea cu mine.
Da, pentru că mă întâlnesc cu mine de mai multe ori pe zi și am perioade în care întâlnirile acestea se lasă cu vorbe de ocară.
Săptămâna trecută am avut un guturai, și eu și copilul, în care secrețiile nazale, să nu le spun muci, au curs din abundență. Ce spun eu din abundență, pur și simplu aveam senzația că am o dihanie care se juca la un robinet în nas, deschizându-l pentru a mă enerva maxim. Am consumat câteva cutii de șervețele și vreo două olynturi cu acid hialuronic – e drept cu ceva gânduri apăsătoare la acidul ăsta, rugându-mă să nu mă trezesc cu un nas mai mare și mai neted dimineața. Mai mare decât îl am. Au fost nopți nedormite în care gândurile macină precum pietrele de moară. Orele care strigă de pe ecranul ceasului electronic au un ton batjocoritor și-mi vine să le smulg de acolo și să le arunc în noapte, să le înghită bezna.
Mi-am adus aminte de o remarcă a unui nepoțel care fiind nevoit să doarmă cu bunica, dimineață, după ce s-au trezit, i-a spus acesteia:
– Bunica, arăti rău, dimineața ești mai bătrână.
– Ei, dragul meu, și tu ești un pic mai mare ca ieri, toți trecem prin asta.
– Da, buni, dar ție ți-a crescut și nasul! Dar nu fi supărată, ești tot drăguță!
Așa și eu, mă gândeam să nu mă găsesc precum Pinocchio, cu un nas mai generos decât îl am deja.
Întrebând doctorul despre aceste spermanțete și durerea de cap năucitoare mi-a spus dacă nu cumva o fi și vreo alergie. Și i-am spus că am senzația că atunci când mă întâlnesc cu mine începe să mă mănânce pe ici pe colo, și sigur asta o fi; fac alergie la mine!
Da, am supraviețuit cu greu acestei viroze ce s-a manifestat aici, înțelegând de la medicul de familie că mai multă lume s-a luptat cu așa ceva.
Mă macină tot soiul de regrete, de decizii luate prost și nepotrivite, de poticniri care privite acum de la înălțimea anilor care s-au adunat par idioate și ridicole. Am tot încercat să învăț, să nu repet, dar tot n-am reușit să mă scutur de ceea ce credeam a fi înțeles. Nu total.
Încerc să învâț mereu, caut să-mi ostoiesc curiozitatea și am intrat într-o bulă unde am depozitat activități care mă ajută să merg mai departe. Revista care a intrat în viața mea, acum mai bine de cinci ani, mi-a ordonat multe chestii care brambureau prin inima, mintea și sufletul meu. Oamenii pe care i-am întâlnit și de la care am avut de învăța. Machetele mele, meșterirea lor, migăleala îmi dau ocazia să-mi întorc gândurile și să le analizez pe toate părțile.
Și nu în ultimul rând, mai degrabă aș spune că în primul rând sunt cei doi copii ai mei de la care învâț mereu, zi de zi, moment de moment.
Mi-au arătat că există sentimente de care eram străină, emoții care te aduc în pragul colapsului, mi-au modelat răbdarea care a ajuns să fie fără limită, mi-au adus sunete, arome, imagini care sunt complet diferite de cum le simțeam, priveam, auzi eu.
Mă agâț de ei, fără a-i sufoca și fără a le invada intimitatea, viața și tinerețea, inocența celui mic și maturitatea celui mare fiind trambulina pe care tot sar. Mă și vizualizez cum sar și atunci când claia mea de păr cârlionțat plutește, galbenul ei solar mă încâlzește și mă revigorează.
Câteodată e foarte greu de trecut, aproape imposibil de gestionat, dar câteodată e atât de frumos, divin aș îndrăzni să spun. Și da, e o provocare la care mă străduiesc să fac față cum pot eu mai bine.
Poate la exterior se vede frumos și bine, dar în spatele cortinei e multă zarvă. Și poate e bine că e și așa.
Toate gândurile mele se află scrise pe machetele pe care le migălesc, mai ales pe aviziere. Iată!
