Despre povești căstănești

Revin pe urmele lui Sadoveanu mereu și mereu, locurile rămânând oarecum la fel, însă gândurile și ochii cu care le privesc fiind diferite. Îmi place să le redescopăr în fiecare anotimp, pentru că am senzația că de fiecare dată farmecul e aparte, trăirile fiind unice (cu siguranță eu fiind puțin diferită).
Natura are un fel aparte de a mă extrage din cotidian cu tot ce înseamnă el, adică provocări și probleme care nu suferă amânare, și a mă duce pe tărâmuri de poveste, acolo unde totul este perceput diferit.
Nada Florilor, prima pe care am vizitat-o într-un final de săptămână, m-a primit învăluită într-o lumină și căldură de vară târzie, cu toate că multitudinea de copaci prezentă avea de spus altă versiune. Și nu numai că avea de spus, dar putea și exemplifica.

Pontonul mi-a oferit prilejul de a urmări multitudinea de pescăruși aciuați prin partea locului, iar zgomotul pe care-l fac nu au cum să nu-ți reamintească de mare. Au ceva timp de când au venit pe aceste meleaguri și cred că le este bine aici, pe lângă iaz, pentru că au toate condițiile pentru a supraviețui și a se înmulți. Nu știu cum suportă frigul iernii, dar au ei un mecanism care-i face să fie admirați în fiecare an.

   

   

Am luat cu mine cartea, să le mai citesc copacilor ceva nou, sau așa cred eu că e nou și pentru ei. Parcul de la Nada Florilor este unul în care sunt numerotați mai mult de 800 de copaci, iar atmosfera creată de ei este de vis, indiferent de sezon. Ador liniștea lor, așa cum mă bucură mult dacă nu sunt așa de mulți semeni de-ai mei, pentru că nu vreau că ceva să perturbe atmosfera de acolo.

   

 

Am zăbovit până aproape s-a dus soarele la culcare, iar la plecare am zărit o vacă dornică de a gusta un măr proaspăt copt. S-a chinuit mult până la ajuns, dar într-un final a reușit. Noroc cu așa limbă lungă.

   

M-am mai întâlnit și cu un melc, un soi de limax cred că era pentru că nu avea cochilie însă avea un soi de platoșă cum nu am mai văzut până acum. În fotografie pare gigantic, în realitate fiind destul de lung și gras pentru un melc.

La o săptămână după ce am fost la iaz, am schimbat direcția, dar tot într-un loc descris de Sadoveanu. De data aceasta nu am mai mers singură, Luca dorind a mă însoți ceea ce m-a bucurat foarte mult. A trecut ceva timp de când nu m-a mai însoțit într-o astfel de plimbare.
Norocul a fost și de data asta de partea noastră, pentru am avut parte de o zi strașnică, cu mult soare și tihnă. Strada pe care mergem până în Dumbravă trece pe lângă niște case de după gardurile cărora răzbate un miros pregnant de toamnă; viile sunt pline de struguri, merii încărcați de rod, iar prunele numai nu strigă a fi gustate. Am zărit și un stejar, fructele lui scrutând zările după vreo veveriță. Nu a apărut cât am stat noi prin preajmă.

Castanii, chiar dacă-și pierduseră frunzele aproape de tot fiind atacate de boală la începutul verii, erau plini de castane. Sunt așa de drăguțe că nu ai cum a nu te apleca ori întinde, după caz, pentru a le culege.
Dacă ești atent, auzi povești… căstănești. 😉

Dumbrava ne-a primit așa cum știe ea, cu zâmbetul pe frunze și cu voie bună. Liniște și aici, spre bucuria noastră, numai natura cu zgomotele ei se putea auzi.

   

Nici de data asta nu a lipsit cartea, neputând rata lectura într-un așa ambient. E drept, multe gângănii stăteau la soare, adunate parcă la o sesiune de lectură publică, dar ne-am strecurat și noi pe lângă ele încercând a nu le deranja în nici un fel. Despre carte voi povesti atunci când va fi terminată, însă pot spune că e taaare frumoasă. Într-atât de frumoasă, că am tot oprit pentru a mai ciupi câteva rânduri, dornici de a afla ce și cum s-a mai întâmplat.

   

Acum, față de cum era atunci când eu eram copil, lângă Dumbravă este o mănăstire de maici, o bisericuță, un adăpost pentru oamenii în vârstă și un cimitir. Sunt înconjurate de câțiva copaci, un butuc de vie și o grădiniță de legume, pentru că măicuțele se gospodăresc singure. Însă sunt foarte primitoare și darnice, fiind bucuroase de orice vizită care aduce cu ea gânduri bune și liniște.

   

Sunt convinsă, ca de fiecare dată, că pe undeva  stau pitiți Lizuca și Patrocle și nu pierd nici un rând din poveștile noastre.

Și cum putea rămâne Dumbrava? Scrie pe placa de lângă răchita Lizucăi.

   

 

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: