„Cartea cimitirului” de Neil Gaiman

„Cartea cimitirului” povestește despre Nimeni Owens, a cărui familie a fost ucisă în casă când era un copil de 18 luni. Băiatul a reușit să iasă prin ușa deschisă și să ajungă până în cimitir, unde morții au decis să-l salveze și să-l protejeze de cel care-i dorea neapărat moartea. Domnul și doamna Owens, care erau morți de mai bine de 300 de ani, devin părinții săi, iar Silas, misterios, înțelept și amabil, care nu este nici mort, nici viu, devine gardianul său.

– Dacă a fost într-adevăr un copil, zise străinul, fără să se uite înapoi, n-a fost aici în cimitir. Poate v-ați înșelat. E puțin probabil ca un copil să fi venit aici, la urma urmei. Mai degrabă ați auzit o pasăre de noapte și ați văzut o pisică sau poate o vulpe. Știți, au declarat locul ăsta rezervație naturală acum treizeci de ani, cam pe când a avut loc ultima înmormântare aici. Acum gândiți-vă cu atenție și spuneți-mi că sunteți sigur că ceea ce ați văzut era un copil.
Bărbatul pe nume Jack se gândi.
Străinul descuie poarta laterală.
– O vulpe, spuse el. Scot cele mai neobișnuite sunete, aproape că seamănă cu plânsetul unui om. Nu, vizita dumneavoastră în cimitir a fost o rătăcire, domnule. Copilul pe care-l căutați vă așteaptă undeva, dar nu este aici. (pagina 18)

Ucigașul pe care-l cunoaștem pentru cea mai mare parte a povestirii doar ca „Jack” vrea încă să-l găsească pe băiat și să-l elimine, dar nu aflăm de ce până la sfârșit.

Pe măsură ce Nimeni crește, el trece prin momente de vârstă tipică și atipică, deoarece în cea mai mare parte este împiedicat să părăsească cimitirul (pentru propria sa protecție). Ca un fel de persoană moartă onorifică, el este capabil să „umblăm în zona de graniță dintre cei vii și cei morți”, experimentând lumea supranaturală pe care cei vii nu o știu deloc.
Ca cititor, indiferent de vârsta pe care o ai, nu ai cum să nu te oprești din lectură, din când în când, pentru a-ți pune niște întrebări la care pare a fi imposibil să nu te gândești. Uneori, te cuprinde un sentiment de protecție, dar și de admirație, pentru încercările prin care trece micuțul băiat.

E foarte frumoasă întâlnirea cu Scarlett, o fetiță de vârsta lui, care vine destul de des în cimitir pentru a-și vizita rudele îngropate aici.

Fetița ocoli tufișul de grozame și veni lângă Nim, care se ridicase în picioare. Era un pic mai mare decât el, un pic mai înaltă și era îmbrăcată în culori vesele, galben, roz și portocaliu. În giulgiul lui cenușiu, Nim se simți demodat și neglijent.
– Câți ani ai? îl întrebă fetița. Ce faci aici? Aici locuiești? Cum te cheamă?
– Nu știu, spuse Nim.
– Nu știi cum te cheamă? se minună fetița. Sigur știi. Toată lumea își știe numele. Prostuțule.
– Știu cum mă cheamă, zise Nim. Și știu ce fac aici. Dar nu știu cealaltă chestie de care ziceai.
– Câți ani ai?
Nim încuviință din cap.
– Păi, zise fetița, când a fost ultima ta zi de naștere?
– N-a fost, spuse Nim. N-a fost niciodată.
– Toată lumea are o zi de naștere. Vrei să zici că n-ai avut niciodată tort și lumânărele și toate celelalte?
Nim făcu semn că nu. Fetița îl privea cu milă.
– Bietul de tine. Eu am cinci ani. Pun pariu că și tu ai cinci ani. (pagina 37)

Când ajunge la adolescență, lumea lui suferă o imensă metamorfoză și este timpul să-și  înfrunte destinul ajutat de abilitățile pe care le-a învățat în cimitir.
Dealtfel, oamenii care îl înconjoară pe Nim, la cei morți mă refer, sunt foarte plăcuți, manierați și dornici de a împărtăși cunoștințele cu acest nefericit, numai că ele sunt unele de demult, de când erau ei în viață. Chiar și așa, Nim învață istorie chiar de la Caius Pompeius, învață să scrie caligrafic și bunele maniere. În schimb, oamenii vii pe care-i întâlnește au niște caractere urâte, meschine, puse numai pe rău.
Înveți că poți să-ți înfrunți frica prin cunoaștere și cu toate că începutul cărții pare a te duce într-o poveste de groază, lucrurile nu sunt chiar așa. Avem parte de peisaje bogate, caracterizări puternice, dar și de mistere care uneori nu sunt pe deplin explicate.

Și, ca să nu uit, colaboratorul lui Gaiman, Dave McKean, a ilustrat cartea. Nu sunt un critic de artă, dar desenele sunt frumoase, potrivite. Personal nu aveam nevoie de desene pentru a mă bucura de carte, ele însă dau un aer aparte textului și sunt sigură că există oameni care se vor bucura de prezența lor într-o mare măsură.

Părinții trebuie să știe că acest roman conține violență, crimă, moarte și o scenă de pedeapsă corporală. Dacă ar fi fost un film, probabil că ar fi evaluat AP – nu este extrem de grafic, cu excepția scenei de deschidere, și chiar că nu este așa de rău. Cred că cei mai mulți adolescenți îl pot parcurge fără probleme. Desigur, ar trebui să utilizați propria judecată cea mai bună atunci când vine vorba de copiii dumneavoastră.

Dacă nu ați citit „Cartea Cimitirului”, acum ar fi un timp excelent pentru a o lua și a arunca o privire. Nu veți fi dezamăgiți.

Interesant de urmărit.

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: