„Jurnal de la șaisprezece ani și Adolescentul” de Yasunari Kawabata

Yasunari Kawabata, fiul unui medic foarte cultivat, s-a născut în 1899 la Osaka. După moartea timpurie a părinților săi, el a fost crescut la țară de bunicii săi maternali. Bunica moare când tânărul Yasunari avea 7 ani, rămânând doar cu bunicul său care îl înscrie la o școală publică japoneză. Foarte curând, când avea 15 ani, moare și bunicul lui, băiatul fiind nevoit să se mute la familia mamei sale.
În ianuarie 1916, s-a mutat într-un cămin apropiat de liceul său. În multe dintre operele scriitorului distanțarea din viața sa este reprezentată.
Din 1920 până în 1924, Kawabata a studiat la Universitatea Imperială din Tokyo, unde și-a obținut diploma. El a fost unul dintre fondatorii publicației Bungei Jidai, o nouă mișcare în literatura japoneză modernă. Kawabata, autorul unor texte pline de lirism și subtilitate, și-a făcut debutul ca scriitor cu proză scurtă, semnificativă fiind publicarea cărții „Dansatoarea din Izu”, în 1927. După câteva lucrări remarcabile, romanul „Țara de zăpadă” din 1937 a asigurat poziția lui Kawabata ca unul dintre principalii autori în Japonia. A devenit membru al Academiei de Artă din Japonia în 1953, iar patru ani mai târziu a fost numit președinte al P.E.N. Clubul Japoniei. La mai multe congrese internaționale Kawabata a fost delegatul japonez pentru acest club. Lacurile (1955), Frumoasa Adormita (1960) si Vechea Capitala (1962) apartin lucrarilor sale ulterioare, iar din aceste romane, „Vechiul oraș imperial” este cel care a facut cea mai profunda impresie în țara natală a autorului și în străinatăte. În 1959, Kawabata a primit medalia Goethe la Frankfurt.

În 1968 Kawabata a devenit primul japonez care a primit Premiul Nobel pentru Literatură „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez.” La decernarea premiului, Juriul Nobel a citat trei dintre romanele scriitorului, „Țara zăpezilor”, „O mie de cocori”, și „Vechiul oraș imperial”.

Kawabata s-a sinucis în anul 1972 otrăvindu-se cu gaz, dar mai mulți cunoscuți, printre care și văduva scriitorului, consideră că moartea lui a fost accidentală. O teorie, avansată de Donald Richie, spune că, din greșeală, Kawabata a deconectat robinetul de gaz în timp ce își pregătea o baie.

Au fost emise mai multe teorii, că ar fi fost bolnav (s-a descoperit că avea Boala Parkinson), o legătură amoroasă ilicită, sau că gestul ar fi fost cauzat de sinuciderea bunului său prieten Yukio Mishima în 1970. Totuși, Kawabata nu a lăsat nici o explicație scrisă, iar motivele gestului său rămân încă un mister.

Cartea de față, „Jurnal de la șaisprezece ani și Adolescentul” sunt două dintre cele mai cunoscute scrieri autobiografice ale lui Yasunari Kawabata. Fie că e vorba de agonia bunicului, evocată deopotrivă cu compasiune şi exasperare, fie că e rememorată iubirea interzisă, platonică pentru un coleg de liceu, regăsim în aceste pagini câteva dintre temele care l-au urmărit pe Kawabata de-a lungul vieţii: sentimentul pierderii ireversibile a celor dragi, singurătatea, dificultatea de a surprinde adevărurile ultime, fragilitatea dragostei.

Cum e? Ce simți cu adevărat la cincizeci de ani? Cred că nimeni nu poate spune exact, dar sunt sigur că există un sentiment special pe care îl încearcă toți cei ajunși la vârsta asta. Bineînțeles că nu toată lumea o simte în același fel – doar suntem diferiți unul de altul -, dar se poate spune și că, din perspectiva curgerii timpului, oamenii de cincizeci de ani sunt toți la fel. Gândul ăsta e parcă și o consolare. (pagina 50)

Compunerea e datată 1913. Chiar se auzea de peste tot sunetul ciocanelor de bătut paie sau era doar o banală figură de stil? Nu aș putea spune. Scriu că „am ieșit pe poartă”, dar de fapt nu aveam poartă la casă. Aveam doar un gard viu jur împrejurul casei. Casa prietenilor mei avea gard și poartă impresionante. Despre cum mă duceam seara în vizită la prietenii mei am scris și într-o lucrare intitulată „Acasă”. Pe o parte încercam să fug de serile triste petrecute numai cu bunicul, dar e adevărat și că nu puteam să stau fără să-i văd și că dorul de ei mă scotea din casă aproape în fiecare seară. Eram apropiat și de fratele mai mare cu vreun an sau doi decât mine, și de fratele mai mic cu un an, iar dragostea mea pentru acești frați semăna un pic cu dorința pe care o simți față de sexul opus. Se pare că așa e simțământul de dragoste la adolescenți. Simțeam aceeași dragoste și față de părinții lor. Mă obișnuisem să-i văd mereu și nu-mi găseam liniștea în lipsa lor. Dar nu a fost nicidecum vorba de iubire între persoane de același sex. (pagina 69)

Duminică, 21 ianuarie 1917. Cer înnorat. Competiție de arte marțiale.
Caracterul meu delăsător se manifestă până și în jurnalul ăsta. Sub influența impresiei puternice create de Martirul la sfârșitul toamnei trecute, am început acest jurnal cu intenția serioasă de a reda cât mai fidel zilele tinereții mele, oricât ar fi de sărace, dar nu știu ce e cu delăsarea asta din ultimul timp. N-am scris nimic de la 1 până la 7 ianuarie, iar de atunci încoace scriu fără tragere de inimă, ca și când m-ar forța cineva. E adevărat că nici n-am avut despre ce să scriu și că nici nu am avut timp din cauza examenelor de admitere la liceu, dar în adâncul sufletului mă întreb dacă astea sunt adevăratele motive. Vreau să continui jurnalul, mai conștiincios de data asta. (pagina 72)

O lectură interesantă pe care vă invit s-o descoperiți!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: