Școlarul de-a VII-a și cutele munților asiatici

De ce-ar trebui ca un școlar de clasa a VII-a să știe toți munții Asiei, toate râurile, fluviile, lacurile, podișurile și câmpiile?
La ce-l ajută așa o informație amănunțită și așa un torent de nume proprii, unul mai greu de reținut ca altul?
De ce nu se caută un calup de informații care să-l facă atent, curios și să fie atractiv pentru copil?
Cui folosesc toate astea?

Și așa, în fiecare week-end din clasa a VII-a, întrebările din istorie și geografie vin buluc peste noi, încercând să le facem față, dar și să înțelegem cum anume să procedăm, ce strategie să adoptăm pentru a fi mai câștigați.
Eu știu una și bună: caut tot soiul de modalități prin care să-și dorească să citească, dar și să rețină ceva, nu să mă trezesc că mintea lui zburdă aiurea în timp ce el face de fapt altceva.

La geografie, la clasă, s-a continuat predarea informațiilor despre continentul asiatic, ajungându-se la hidrografie. Și să te ții cu denumirile chinezești, rusești, vietnameze și tot așa. Cică mâine le dă lucrare.
Au mai primit o fișă, care va fi completată de cei care doresc să capete un punct în plus la lucrare. Cum vine asta, nu m-am dumirit, dar o fi și aici un algoritm de calcul… geografic!
Fișa cu pricina e execrabil scoasă, la un copiator din acelea la care această copie este a nșpea mie și de pe care, evident, nu se poate citi mare lucru. Am luat de-am scanat-o, am curățat-o și mărit-o, am schimbat constrastul și așa am putut desluși ce este pe ea. Cu ajutorul lupei și a lanternei, de multe ori. După ce am terminat acest proces, mi-am pus întrebarea dacă nu e mai ok să spună cartea de unde-i luată ori, să cumpărăm o imprimantă ok cu care să se poată imprima exemplare de pe care să se poată lucra. Nu mai pomenesc că originalul era color.
Da, știu, vor fi care vor spune că nu sunt mulțumită de nimic și că era mai bine dacă nu le dădea. Da, era mai bine să nu le fi dat, decât așa numai ca să iasă la numărătoare.
Iată ce am reușit să scot după îndelungi chinuri.

A mai primit o țâdulă pe care erau trecute zonele de vegetație, plantele, animalele caracteristice și soluri. Aici mi-a fost aproape imposibil să intervin, pentru că dacă măream rezoluția nu se mai înțelegea scrisul. Iar hârtie era de un gri extrem de neprietenos. Am scanat-o și luminat-o, dar degeaba!

Fișa primită este una de o complexitate destul de mare și fără o hartă în față îți este practic imposibil s-o rezolvi. Ca să nu mai pomenesc de faptul că informațiile de pe ea nu sunt actualizate, cartea din care este luată fiind probabil tipărită acum ceva ani.

Dup ce a citit din caiet și carte ce era de citit, a trecut la rezolvarea fișei, iar aici, cu ajutorul unor hărți ale reliefului și apelor s-a reușit a se completa.

O etapă frumoasă a fost aceea a măsurării distanței dintre două puncte, de pe hartă, folosindu-te de scara hărții. Ori scara hărții era atât de ștearsă, că a măsurat cum a putut. Eroarea a fost de 300 km, dar important este că s-a făcut acest calcul. În ziua de astăzi, cu GPS și cu toată tehnologia, nu știu cine mai măsoară pe hartă, dar e bine să știi, poate rămâi fără semnal. 🙂

Și s-a terminat de completat fișa, cu zâmbetul pe buze și cu creierii plini de fluvii de culori diferite, munții cei mai înalți, plăci tectonice și musoni.

La istorie, cea care a urmat, lecția pentru mâine este „Țările Române în context internațional”. Aici a început cu cititul lecției, de pe carte și caiet, acolo unde sunt notițele, după care am căutat să aprofundăm cuvintele cheie și reperele cronologice. A mers mai ușor cu un mango. 🙂

La „Cercetează și Răspunde” s-a zăbovit mai mult pentru că discuțiile au fost mai complexe.

S-a vorbit mult pe marginea următorului paragraf:

Românii erau ca și până acum, nesocotiți ca națiune, fiind lipsiți de drepturi și libertăți, iar religia ortodoxă, pe care o respectau cei mai mulți dintre ei, era marginalizată. În aceste provincii lupta de eliberare națională a devenit un obiectiv fundamental, antrenând forțe sociale diverse și nume ilustre precum Simion Bărnuțiu și George Barițiu în Transilvania sau frații Hurmuzaki în Bucovina. Numeroase memorii adresate Curții de la Viena încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea solicitau recunoașterea drepturilor românilor: egalitate cu celelalte naționalități, dreptul de a folosi limba română în administrație și învățământ, recunoașterea bisericii ortodoxe.

Iată că, peste timp, românii au câștigat aceste drepturi pentru ca acum, să observăm cu stupoare, că cei din fruntea obștei nu știu a vorbi românește nemaipomenind de faptul că nu știu să se administreze nici măcar pe ei. Și nu ai cum să ocolești întrebările care vin!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: