Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.
Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.
În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.
Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.
Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?
Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)
Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)
Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)
