Cu Berend hai-hui prin Londra – jurnal englezesc

Există călătorii pe care le aștepți mult, le dorești și ți le imaginezi în fel și chip. Te pregătești pentru ele nu numai din punct de vedere financiar cît mai ales emoțional.
Pentru mine și familia mea, Londra este o destinație de suflet la care revenim pentru a treia  oară. Unii s-ar putea gândi că ce bucurii mai poți avea revenind, iar și iar, în aceleași locuri.
Dar eu vin să-i contrazic spunându-le că poate locurile or fi la fel, dar noi, cei care le vizităm, suntem diferiți.
Anul acesta călătoria noastră a început într-un spectru portocaliu cu nunațe de galben, asta dacă ar fi fost să ne luăm după meteorologi. Spectrul așa era, dar imaginea arăta alb-negru. Drumuri închise, zăpadă multă și un viscol pe care nu-ți dorești să-l simți direct pe piele.
Dimineață, asta după ce cu o zi  înainte am reușit să ajungem la capitală, la ora 4:00, termometrele arătau -22 de grade C. Nu am mai văzut și simțit așa puține grade în București, iar ele erau acompaniate de o ninsoare azvărlită în toate părțile de un vânt năstrușnic. Ne-am îndesat glugile pe cap și ne-am rugat să decoleze avioanele în asemenea condiții.
După o prelungire a așteptării, avionul a reușit să decoleze cu brio, iar la 10 mii de metri deasupra pământului, soarele răsărise, iar cerul era limpede și curat. Un peisaj din care nu ai vrea să dispari niciodată.

Lume multă, fețe diferite, bagaje voluminoase, așteptări mari.

Noi, însoțiți de data asta de Berend pufosul, cel care a hotărât că merge cu noi, Coconaș fiind dispărut, am sperat ca vremea să fie altfel la destinație. Un motiv pentru care a venit cu noi este și acela de a ne arăta magazinul/muzeul de jucării din inima Londrei.

Grozav s-a bucurat că are ocazia să facă acest exercițiu.

S-au asprit condițiile de zbor și de transport al bagajelor și totul pare menit a te stoarce de bani, indiferent de unde vin aceștia. Cel mai tare m-a enervat că în ciuda faptului că am achiziționat biletele odată, așa cum era și firesc, noi călătorind mereu împreună – Luca și cu mine – în avion am primit locuri pe rânduri diferite. Am sunat și am aflat că ei consideră că un copil la 12 ani se poate descurca singur, drept pentru care a trebuit să plătesc o taxă pentru loc preferențial. Probabil că politica asta va continua, pentru că banii trebuie să iasă din toate direcțiile, cu atât mai mult când ești presat și nu ai cum da înapoi.

Londra ne-a întâmpinat cu o vreme alta decât ne-am fi dorit. Un cenușiu care făcea ca dimineața să pară finalul de zi, o ninsoare care a anulat transportul în comun și școlile, un vânt năpraznic ce părea să răzbată și prin cele mai sofisticate haine.

    – Mama, de când n-am mai fost noi, Londra s-a decolorat! 🙂 a fost prima remarcă a copilului.

Am fot nevoiți să-l așteptăm pe Răzvan, de la Universitate, pentru că am ajuns noi din România, dar de la el de acasnu a fost posibil. Singura soluție s-a dovedit a fi taxi-ul.

Restul zilei am petrecut-o ca atunci când sosești într-o destinație străină. Ne-am cazat, la un hotel pe care m-am bucurat că l-am ales, am mâncat, ne-am odihnit și încălzit și, spre seară, ne-am plimbat. Încotoșmănați bine de tot.

 

Pentru ziua ce urmează avem ceva planuri, dar depinde și de vreme pentru că, trebuie să recunoaștem, suntem meteo dependenți. De s-ar circula și spun asta gândindu-mă că și la metrou au fost întârzieri și aici chiar nu am înțeles de ce, fiind subterane.

Oricum, Londra, bine te-am găsit!

Lasă un răspuns

error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: