Școlărel de clasa a VI-a

Metroul londonez, o atracție ce nu merită ratată

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

„Underground” sau „tube” niciodată „subway” sau „metro“ așa trebuie să știi că-și denumesc britanicii metroul.

De multă vreme doream să scriu despre această atracție a capitalei regatului, una pe care nu trebuie s-o ratezi cu nici un chip dacă ajungi acolo.
Încă de prima dată când am fost la Londra, am dorit ca reperul nostru să fie Gara Paddington. Evident că totul se trage de la copii, mai ales de la Luca, cel care făcuse o pasiune pentru celebrul ursuleț venit la Londra tocmai din Peru.
Așa că am ales hotelul unde ne-am cazat îmediat la ieșirea din Gara Paddington, experiență pe care am repetat-o de fiecare dată când am revenit. Și am bifat-o deja pe a treia.

Prima linie – Metropolitan – făcea legătura între gara Paddington şi cartierul de afaceri Farringdon, pe o distanţă de 4,8 km, avea şapte staţii şi a început să funcţioneze la 10 ianuarie 1863. Lucrările de construcţie duraseră 3 ani. Cozi lungi de aşteptare s-au format atunci în fiecare staţie pentru îmbarcarea pasagerilor în vagoane trase de o locomotivă cu aburi şi iluminate de lămpi cu gaz.

Imediat după inaugurarea Metropolitan Railway s-au construit şi alte linii, care azi formează District Line, Hammersmith & City Line şi East London Line. În 1884 s-a încheiat şi construcţia Circle Line care ocoleşte zona centrală a Londrei. Fiecare linie era operată de o companie diferită, iar pasagerii erau nevoiţi să iasă la suprafaţă pentru a trece de la o linie la alta. Magnatul american Charles Yerkes a cumpărat majoritatea aceste companii şi a creat, în aprilie 1902, compania Underground Electric Railways of London.

În 1933 a apărut corporaţia publică London Passenger Transport Board, sub tutela căreia au fost plasate companiile operatoare de trenuri de metrou.

În timpul celui de-al doilea război mondial, primul ministru Winston Churchill şi cabinetul sau au folosit staţia Down Street drept cartier general de urgenţă, iar multe alte staţii au devenit adăposturi anti-aeriene sau ca fabrici de muniţii.

La un secol şi jumătate de la inaugurare, metroul londonez acoperă 460 km, deserveşte 287 de staţii şi transportă aproximativ 3 milioane de persoane zilnic, adică 1,1 miliarde de pasageri pe an. Reţeaua cuprinde 12 tronsoane: Bakerloo, Central, Circle, District, East London, Hammersmith and City, Jubilee, Metropolitan, Nothern, Picadilly, Victoria and Waterloo and City. Cele mai aglomerare staţii sunt Victoria şi Oxford Circus prin care tranzitează anual circa 58 de milioane de pasageri.

Rețeaua de metrou acoperă mare parte din Londra, făcând legătura și cu zone învecinate cum ar fi Essex, Hertfordshire sau Buckinghamshire. Hărți gratuite ale metroului găsești începând cu holurile aeroporturilor și terminând cu toate stațiile de metrou din Londra (ba chiar le găsești și imprimate pe tot felul de suveniruri cum ar fi căni sau tricouri). Dacă pentru început ți se pare complicat sistemul de metrou, poți folosi instrumentul de planificare a călătoriilor: Journey Planner aflat pe site-ul regiei care administrează transportul public în Londra (Transport for London).

Pentru că transportul în capitala Angliei este foarte scump, noi am optat pentru cardul Oyster care ne-a scutit de cumpărarea biletului în fiecare zi, dar ne-a și ajutat să economisim niște lire. Și am umblat mult, dar nu atât de mult cât ne-am fi dorit, dovadă că nu am reușit să străbatem întreaga rețea a metroului.

În interiorul metrului poți vedea o sumedenie de reclame, afișe care anunță concerte de tot soiul, dar și diferiți cântăreți de toate națiile. Londra este un oraș în care poți auzi toate limbile pământului, ca să nu mai pomenesc de fascinația pe care o ai privind atâtea mii de chipuri.

Multe dintre clădirile ce marchează intrarea în stațiile din London Underground sunt clasificate ca monumente istorice și se merită vizitate. Însă adevăratul beneficiu al acestui sistem de transport este că vă permite să vizitați o bună parte din Londra fără a vă face probleme referitor la traficul urban, la blocajele de circulație sau la modul în care puteți ajunge din punctul A în punctul B. (sursa: turisteuropa.ro și descoperalocuri.ro)

 

Așa că avem o sumedenie de amintiri din aceste călătorii în care eu am ales să privesc și să ascult la oamenii din jurul meu. Lumea aceasta este fascinantă, iar tumultul și exuberanța turiștilor se împletește cu viața de zi cu zi a localnicilor. Nu știu cum e să suporți de fiecare dată când părăsești casa, aglomerația infernală, alergătura contra cronometru și zgomotul trolerelor târâte pe asfalt. Dar e ceva ce te atrage acolo, ceva care te face să te simți bine, cel puțin asta fiind valabil în ceea ce mă privește. Mi-ar fi plăcut să fi locuit într-un oraș atât de minunat, dar destinul meu a spus altceva. Oricum, sunt fericită că am putut să-l vizitez și să-i respir aerul plin de istorie, zile multe, pe care nu le voi uita niciodată. Și asta s-a petrecut în compania celor doi fii ai meu. Vis!

Europa Mediteraneeană – Italia

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Machete dezvoltarea vorbirii, Machete geografie, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Pe așa o vreme splendidă e păcat să nu vizitezi Italia. E adevărat, doar cu gândul, dar și așa, plăcerea nu dispare ci doar este puțin mai palidă.
Am apucat să vizităm doar Veneția, și mă bucur de acest fapt. Sper să reușim ca nu peste multă vreme să apucăm să ne bucurăm și de celelalte destinații de pe meleagurile Peninsulei Italice.
Pe lângă notițele din caiet, Luca a citit și ceea ce scrie în carte. Preț de șase pagini elevul găsește informația condensată în text, imagini, grafice. O sumedenie de nume proprii, de la orașe la munți și ape, până la mărci de mașini, produse alimentare ori agricole.

După ce toate astea au fost rostite, am apelat la Collins – Atlasul lumii în imagini, un atlas apărut la editura Aquila 93, în anul 1997. E o carte pe care noi o îndrăgim foarte mult și la care am apelat de nenumărate ori.

Am găsit și o fișă pe didactic.ro, pe care vă invit s-o folosiți pentru că e de ajutor.

Am insistat mai mult pe vulcanii din această regiune, pentru că sunt speciali, fiind cei mai vechi vulcani activi din lume.

Printre teoriile legate de originea numelui se numără:

Heracles era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus și al reginei Alcmena din Teba. Zeus mai era știut și ca Huēs (Ὓης). Heracles a fost, de asemenea, știut și ca Huēsou huios (Ὓησου υἱός), „Fiul lui Hues.” Traducând „ου”-ul ca „V” (cum se face de obicei), și celelalte upsilonuri tot cu V (de obicei sunt traduse cu „HY”) și schimbând terminația latinească în „us”, rezultă VESVVIVS – Vesuvius.
De la cuvântul Oscan festf ce înseamnă „fum”.
De la radicalul proto-indo-european ves- = „munte” (sursa: wikipedia)

Turismul este foarte dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin de importanță europeană. Există și un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupție, dar repus în funcțiune în anul 2004.

Dacă un turist dorește să urce pe vulcan, se poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul Sapiența. O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona). (sursa: wikipedia)

Nu e pentru prima dată când vorbim despre Italia și ne-am adus aminte ce „năzdrăvănii” am mai lucrat când școlărelul era mai mic.

„La vita e bella” Italia

Atunci am făcut propoziții muzicale, dar și două crafturi foarte faine. Drum bun! în periplurile voastre, indiferent că sunt reale ori imaginare.

„Inima mamei mele” de Anne Renaud

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Săptămâna de dinaintea sărbătorilor pascale avea să vină cu o mare, mare surpriză. După ce primisem un mesaj în care eram anunțată  că urma să primesc două cărți pentru copii mai mărișori, cărți apărute la Editura cartemma, acestea au sosit, dar nu două ci mai multe.

Ne-am bucurat foarte mult, poate și prin prisma faptului că înafară de Cristina Andone, cea care ne-a mângâiat cu Enescu, nu am mai primit niciodată, nimic, de la nimeni.

Luca a fost extrem de bucuros și pe loc a desfăcut coletul, mirându-se de minunățiile de acolo. Am fost întâmpinați de patru cărți poștale, ilustrate divin, cărți ce purtau următorul mesaj:

Mama. Nume unic, nume multiplu. Sunt tot atâtea mame, câți copii.
Mama. Cuvântul pentru a spune dragoste, tandrețe, legătură, nevoie, așteptare, uneori dor sau absență.

Sub ele, se cereau citite patru titluri, dar astăzi doresc să mă opresc la unul dintre ele. Se numește Inima mamei mele, este scrisă de Anne Renaud, ilustrată de Richard Rudnicki și tradusă de Laura Frunză.

E o poveste despre holocaust, și despre ororile aduse de el. În ciuda faptului că am auzit voci care spun că acest holocaust ar fi o închipuire, vă invit să vizitați unul din lagărele de concentrare ale naziștilor. După ce veți ajunge la cuptoare, mirosul de carne arsă care mai persistă și acum după atâtea zeci de ani, vă va trezi la realitate.

Despre acest subiect am scris mai pe larg în „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, și atunci fiind la fel de marcată de poveste.

Dar să revin la povestea de astăzi care a ridicat multe întrebări din partea copilului. Curiozitatea a fost cea care ne-a trimis să urmărim tot soiul de documentare legate de subiect, asta și pentru că am căutat filmul documentar „Inima de la Auschwitz”, pe care din nefericire nu l-am găsit. Totodată, cu acest prilej, i-am arătam lui Luca zecile de fotografii pe care le-am făcut acolo, când am fost în vizită.

Un subiect foarte delicat pentru că știi ce tragedii s-au petrecut și cât au putut să sufere semenii noștri, fără nici un motiv.

O felicitare micuță, realizată în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz. Sorale, în vârstă de zece ani descoperă o cărticică în formă de inimă printre lucrurile mamei sale.

Paginile sale sunt în formă de flori cu patru petale, pe care sunt scrise cuvinte în limbi pe care Sorale nu le înțelege. Cine a scris aceste cuvinte? De unde a apărut inima? De ce mama ei nu i-a zis niciodată nimic despre această cărticică?

Inima Faniei dezvăluie povestea adevărată a realizării inimii, în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz și povestea femeilor cu o rezistență, curaj și loialitate nemaiîntâlnite care și-au riscat viața pentru mama lui Sorale, prietena lor.

Pentru că am alunecat în poveste mai mult decât m-aș fi așteptat, am mai meșterit și noi o inimă așa ca-n carte ba mai mult, am făcut mai multe variațiuni în care inima a fost în centrul atenției.

Am confecționat o inimă în stilul origami.

Am și cusut mai multe inimioare cu care încă nu ne-am hotărât ce vom face. Se vor aduna ele într-un proiect pentru suflet atunci când va veni momentul.

Însă lucrușorul care se potrivește cel mai bine la subiectul poveștii cred că este reprezentat pe pasărea cu inimioară, pasărea simbolizând în mintea noastră, libertatea. În inimioara de lemn deja prezentă, am mai confecționat una din etamină, pe care am cusut o altă.

Mulțumim frumos cartemma!
Mulțumim editurii Cartemma că s-a gândit la noi și ne-a trimis iepurașul mai repede.
Nu ezitați să aduceți poveștile de viață adevărate în fața copiilor voștri chiar dacă ele sunt așa de crude. Să nu creadă că numerele tatuate pe încheietura mâinii acelor oameni reprezintă o modă, așa cum e în zilele noastre, ci o suferință fără seamăn a unor persoane care și-a pierdut identitatea.

În Dumbravă a venit primăvara. Din nou

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Mergem în Dumbrava lui Sadoveanu an de an, în fiecare anotimp. E frumoasă și elegantă indiferent de capriciile vremii și am căutat să-i deslușim secretele pe ploaie, ninsoare ori soare dogoritor. Evident că e mai lejer să te plimbi prin ea atunci când e soare, fie că abia dau mugurii copacilor ori le cad frunzele.

Am revenit și în acest an de cum a plecat ninsoarea, la început de prier. Cine nu știe semnificația lui prier, iată!

Aprilie – Prier. Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi. În latină, numele vine de la Apreio, apreris, care înseamnă a deschide, deoarece acum se deschid mugurii plantelor.

Și s-au deschis tot felul de muguri, unii dintre ei devenind adevărate minunății vizuale.

Ne-am adus aminte cum era în 2014,  în aceeași dumbravă. Deși era în luna martie, totul arăta altfel.

În Dumbravă e multă poezie! Şi multă forfotă, acum când primăvara a devenit stăpână

Asta a fost în trecut, pentru că acum ne-am întâlnit cu noi provocări. În drumul nostru spre dumbravă, am dat peste un cârd de păsări de curte, amestecate, cu un plus din clasa curcanilor. Extrem de gălăgioși, făloși, pretențioși. Au ieșit dintr-o curte și s-au repezit la noi, că instantaneu mi-am adus aminte de cântecelul din copilărie pe care i l-am cântat și lui Luca:

Măi curcane n-ai mărgele
Roșii ca-ale mele
Măi curcane n-ai cercei
Roșii ca ai mei
Măi curcane moțul tău
Nu-i ca moțul meu

 

I-am lăsat să se înfoaie cât i-au încăput penele după care am plecat acompaniați de glu-glu-urile lor atât de răspicate.

Vom reveni, mai des, atunci când vara va poposi pe meleagurile acestea și când vom avea mai mult timp la dispoziție.

Mamifere – Proiect biologie clasa a-VI-a

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Ateliere educative alături de copii, Machete biologie, Machete didactice, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Miercuri, în plină vacanță de primăvară, Luca și-a primit colegii, cei cinci colegi, cu care trebuia să realizeze un proiect la biologie. În urma tragerii la sorți, echipei lor le-a picat mamiferele.

Până să vină ei m-am tot gândit cum ar fi mai bine și ce s-ar putea face pentru ca abordarea și execuția să-i solicite pe toți, în egală măsură, așa participând efectiv la activitate.
Îmi place conceptul de proiect în grup mai mare, pentru că șase membri nu-s puțini. Dar trebuie să se țină cont de niște aspecte.
În primul rând, trebuie să existe o chimie între participanți. Dacă ea lipsește, comunicarea nu este bună și proiectul se poticnește.
În al doilea rând, trebuie ca să existe cadrul propice unde copiii să se întâlnească. Am auzit, dar și văzut, atunci când fiul meu cel mare participa la asemenea activități, o reticență a părinților de a primi așa un grup acasă. E nevoie de un spațiu pentru ca ei să poată lucra, așa cum este nevoie și de o sumedenie de materiale. În urma discuțiilor între copii, ei pot hotărî ce și cum să aducă, dar acum, în cazul nostru, Luca lipsind de la școală din pricina bolii,  a fost ales de ceilalți pentru a face parte din grupul lor.
Pe mine mă bucură venirea elevilor, pentru că am tot soiul de materiale prin prisma ocupației mele de zi cu zi, dar și pentru că le pot oferi posibilitatea ca ei să lucreze, după placul inimii, cu ce anume cred că-i reprezintă.

Precum se vede, materialul pregătit a fost foarte vast, începând de la hârtie colorată de toate culorile și grosimile, foarfeci, lipici, dosare pentru lapbook-uri, coală de carton pentru poster, scoci, bandă dublu adezivă, creioane colorate, carioci, abțibilduri și tot soiul de alte marafeturi.

M-am gândit ca să facă un poster comun, acolo unde să se regăsească date generale despre mamifere iar mai apoi, fiecare copil să-și realizeze propriul lapbook, acolo unde să vorbească despre un anumit mamifer.

Pe posterul comun copiii au pus un planiglob, au scris despre mamifere ce au, pot și sunt, au completat cu câteva curiozități de Știați că… .

Mai apoi, materialele pregătite au fost trase la sorți și așa, Mădălinei i-a picat elefantul, Evelinei – pisica, Alexandrei – orca, Andreei – cangurul, lui Sebi – calul, pentru ca lui Luca să-i revină cămila.
M-am gândit că așa se pot ocupa toate continentele asta dacă ne gândim și la clasa fiecărui mamifer și rudele lui.

După ce posterul a fost terminat, am căutat în Minunata lume a animalelor, acolo unde sunt fișe pentru fiecare clasă de animale, fișele cu mamiferele pe care le aveau de descris. Am scos fișe cu canguri și tot soiul de marsupiale, clasa felinelor acolo unde se încadrează și pisica, elefanții, căluții, orca, delfinul și cămilele cu rudele lor.

De mare efect au fost și mascotele pe care le avem acasă: un cangur adus de la mama lui, din Australia, dar și o cămilă din Tunis.

Mai întâi, copiii și-au confecționat lapbook-urile, acolo unde să afișeze cele necesare.

În filmulețul de mai jos vă prezint materialele necesare lapbook-urilor.

După ce au făcut postamentul, fiecare a început să-și decupeze fișele primite, acolo unde erau informațiile. Sursa a fost blogul imanshomeschool.blogspot.ro, unde vă invit să intrați pentru că aveți ce învăța.

Iată lapbook-ul de la pisici. Copiii au savurat faptul că sunt în limba engleză, așa cerându-se o traducere a ceea ce era scris pentru că proiectul trebuia făcut în limba română, nu în engleză. Dar un câștig a fost din această abordare.

Cats Lapbook & Notebook

Din fișele IMP am copiat elemente esențiale, cele pe care copiii le-au dorit a fi prezente în lucrarea lor.

În ciuda faptului că au lucrat peste patru ore, proiectul nu a fost terminat, urmând ca fiecare, acasă, să continue ceea ce a început. La final, cele șase lapbook-uri vor fi atașate posterului, urmând a fi prezentate la ora de biologie.

Luca a lucrat și a doua zi, atunci când a decupat și montat ceea ce era pregătit, urmând doar a mai traduce și scrie o parte din spațiile libere.

După ce copiii au plecat, ne-am spus că trebuie repetată această ispravă. Și după câte se vede, proiecte sunt, tot mai mulți profesori apelând la această metodă de învățare. Sănătoși să fim, că de idei nu ducem lipsă.

Să mai pictăm puțin chiar dacă fără tragere de inimă

Publicat de Machete pe în Abilități practice pentru copii și mămici, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Din pricina împrejurărilor, școlarul a lipsit de la școală mai mult decât am fi crezut. Am ținut pasul cu temele și ceea ce s-a predat în clasă, cu destul de mare greutate pentru că în tot acest răstimp s-a predat. Nu puțin, chiar foarte mult, noțiuni complicate peste care ar fi fost necesar a fi alocat un  timp mai mare pentru înțelegere și aprofundare.
Când școlarul merge zi de zi la școală nu-ți dai seama de volumul de informație predată pentru că nu faci acasă ce se face în clasă. Acum, fiind nevoie a transcrie ce s-a predat, am ajuns la concluzia că este nevoie de un efort substanțial pentru a ține pasul cu volumul de materie nouă.
La română, s-a făcut un calup de gramatică, s-a predat pronumele demonstrativ, pronume și adjective pronominale, atribut pronominal demonstrativ, adjectiv pronominal demonstrativ și tot așa. S-a lucrat la clasă susținut și noi a trebuit să ținem pasul cu ei. Pe lângă asta mai erau și temele date, e drept că nu în număr mare. Nici la matematică nu a fost mai lejer, predându-se și la algebră și la geometrie totul fiind completat cu fizica, istoria, geografia, biologia, limbile străine, educația tehnologică – unde s-a cusut pe etamină o pereche de cireșe – muzica, religia și numai la sport nu au fost teme.
La desen, că pe el l-am lăsat la urmă, copilul a trebuit să termine un peisaj de primăvară pe care urma să-l dea la prima întâlnire numai că școlarul s-a îmbolnăvit și acest lucru nu a mai fost posibil.
Cu o zi înainte de ora de desen, în ciuda faptului că starea de sănătate era precară, s-a pus și l-a făcut de teama reacției profesorului care-i comunicase că dacă lipsește, îi pune nota doi.
L-a făcut urmând ca a doua zi să-l duc eu la școală însă nici asta nu s-a mai întâmplat pentru că în dimineața cu pricina, copilul s-a răzgândit spunând că nu știe ce reacție poate avea domnul profesor iar el să nu fie acolo.
Așadar, pentru peisajul de primăvară a optat pentru ceva cât se poate de simplu și iată ce a ieșit.

La următoare lecție, tema a fost „Desenează un incendiu” și tot așa, a ales ceva ce poate fi desenat/pictat cu mai mulți sorți de izbândă. E foarte greu să faci ceva ce nu-ți place și pentru care nu ai nici un gram de talent. Însă acasă, în liniștea camerei sale, lucrurile se defăsoară diferit și ușor-ușor, picturile prind contur. Eu sunt aceea care-l încurajează mereu și îl susține.

Nu știu dacă picturile se vor întoarce acasă, dar dacă așa va fi, le voi înrăma. Se observă că a dispărut culoarea neagră cu care s-a luptat ani de zile.
Cât despre timpul pe care a trebuit să-l aloce acestei activități, a depășit două ore și chiar a ținut să sublinieze asta:

– Cum am pierdut eu două ore așa de prețioase!

Oare așa să fie? Înclin să-i dau dreptate chiar dacă nu rostesc cu voce tare.

În anul centenarului să vorbim mai mult despre România

Publicat de Machete pe în Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Cei 100 de ani care au trecut de la Unirea din 1918 sunt un prilej de a face o retrospectivă a ceea ce s-a petrecut cu țărișoara noastră. Pe toate canalele media există calupuri aniversare, unele mai inspirate iar altele nu. Ca de fiecare dată.

Ca la orice aducere aminte poate e mai bine să scoatem în față ce e bun, cine a făcut ceva care a lăsat urme cândva în mentalul națiunii, să fie cunoscut de semenii săi ca un exemplu bun de urmat. Îmi place campania de pe Europa Fm, acolo unde în cadrul emisiunii 100 de oameni în 100 de zile ai posibilitatea să asculți date despre o personalitate a României. În fiecare zi alta.

Bunăoară, astăzi, la ora 9:03, am putut afla despre Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României.

Nume grele ale istoriei, muzicii, sportului, literaturii, științelor și din multe alte domenii le veți regăsi amintite aici, iar lectura textelor este așa de frumoasă încât vă va fi imposibil să nu o savurați.

Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României

Scriam zilele trecute câteva rânduri despre o experiență neplăcută avută cu o bancă de aici, atunci când am fost puși în situația de a aștepta preț de aproape două luni rezolvarea unei probleme care nu a fost generată de noi, dar care ne-a pricinuit mult disconfort și risipă de energie. Spuneam că m-am săturat de țara asta și de toate nefăcutele din ea însă nu mă refeream la țară ca pământ, păduri, dealuri. Pentru că în accepțiunea mea, o țară reprezintă oglinda oamenilor care o populează și care te fac să emiți anumite remarci la adresa ei, fie ele pozitive ori negative.

Nu am tăgăduit niciodată frumusețea reliefului, pe alocuri parcă fantastic, așa cum nu am negat senzațiile de bucurie supremă pe care le-am experimentat la malul mării noastre. Dar de aici și până la a nega răul pe care-l fac cei care sunt la „butoanele” acestei țări este cale lungă. Datorită lor rata emigrație a atins cote alarmante.
Iată ce spune un document din iunie, 2017:

„Diaspora română se cifra, conform estimărilor publicate în 2016, între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Dintre aceștia, mai bine de 2,8 milioane trăiesc într-o altă țară membră a Uniunii Europene, unde se regăsesc importante comunități românești, precum cele din Italia – aproximativ 1.150.000 de români înregistrați oficial, Spania – peste 900.000 de cetățeni români.

Cifrele rezultă din statisticile cumulate ale autorităților din statele de reședință, care nu se regăsesc într-o statistică globală ori pe regiuni. Cele mai recente statistici globale privind emigrația din România se regăsesc în studiul ONU din 2015 privind migrația internațională, conform căruia România avea 3,4 milioane de emigranți, dintre care aproximativ 3,2 milioane locuiau în state dezvoltate (3 milioane – în state din Europa)“.

Acestea sunt cifre oficiale. Numărul real al românilor din diaspora este însă mult mai mare de 3,4-4 milioane, depășind probabil 5 milioane. Numai în Italia și Spania, cumulat, își câștigă traiul cel puțin 2,5 milioane de români (și nu 2,05 milioane, cât indică statisticile oficiale). (sursa:romanialirera.ro)

Au plecat oamenii ăștia din țară pentru că „țara era bună”? Atâția medici au ales calea exilului, ei fiind însoțiți de ingineri, it-ști, ori mai știu eu ce alte categorii sociale pentru că aici traiul era bun? Nu, au plecat pentru că nu mai întrevedeau nici o speranță. Poate părea o exprimare aiurea, dar nici un peisaj mirific, nici o floră ori faună deosebită, nici mâcar Delta Dunării ori Transfăgărășanul nu i-au determinat să renunțe la decizia lor. Și asta în ciuda tuturor frumuseților înșiruite aici care din păcate nu țin de foame, sete, ori acoperiș deasupra capului.

Pentru prima data Romania a intrat in top cinci tari europene din care au migrat cei mai multi oameni. Pe primul loc e Marea Britanie cu 4,9 milioane; pe doi, Polonia cu 4,4; Germania, cu 4 milioane si Romania care are in afara tarii numai putin de 3,4 milioane de oameni. Si cei mai multi sunt tineri – in grupa de varsta 30-45 de ani, plus ca majoritatea dintre ei au o meserie, deci golul lasat acasa nu e doar demografic, ci si de productivitate.

Pe ultimul loc e Italia. Am pierdut in ultimii 25 de ani 17% din populatia Romaniei doar prin migratie. Iata de ce:

Vasile Ghetau, Institutul pentru Demografie al Academiei Romane: “Migratia externa a fost o reactie foarte prompta si foarte dura ca dimensiune la situatia economica din tara pe de o parte si la avantajele pe care migrarea intr-o alta tara dezvoltata le poate oferi.” (sursa: știrileprotv.ro)

Despre țara noastră au vorbit și copiii la școală, într-un moment dedicat acestui centenar. Au avut de ilustrat, în interiorul conturului țării, cum anume văd ei România. Din nefericire Luca a fost bolnav și n-a participat, dar într-o zi când m-am dus la școală pentru a rezolva o problemă, am intrat în clasa lor care era goală, copiii fiind la ora de fizică în laborator. Le-am văzut și mi-au plăcut atât de mult încât am fotografiat o parte din ele. Așadar, ceea ce vedeți este rodul imaginației unor școlari de clasa a VI-a. Merită să vă opriți preț de câteva clipe pentru a le privi deoarece spun povești așa de frumoase.
Dacă aș fi fost diriginta lor, i-aș fi provocat să scrie aceste povești, însă nu sunt.

Poate e momentul în care dacă nu intervenim, noi adulții, părinții acestor copii, dar mai cu seamă cei care au puterea decizională în vârful pixului, va fi prea târziu, fenomenul emigrației crescând și mai mult. Și este un fenomen care produce mari traume celor plecați, dar și celor rămași.

Așa că, trezește-te România, pentru că nu mai e vreme! Acum ne ajută și Uniunea Europeană a cărei membri suntem de atâția ani.

Orașul ciorilor

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Nu cred că exagerez cu nimic și pot afirma că trăiesc într-un oraș dominat de ciori.  Spun asta pentru că toate pâlcurile de copaci existenți în urbea noastră, și nu sunt puține din fericire, sunt sufocate de ciori.
De la an la an sunt tot mai multe și în ciuda faptului că au fost numeroase discuții pe seama aceastui subiect, ciorile au triumfat de fiecare dată probabil datorită puterii lor de adaptare, dar și inteligenței.

După ce de mai bine de o săptămână ne luptăm cu o viroză, astăzi am reușit să ieșim din bârlog pentru că afară a fost o zi splendidă. Un soare de care ne era dor încălzea troienele așternute în cursul săptămânii, iar streșinile își plângeau amarul, una mai convingător ca alta. Câțiva țurțuri rezistau eroic atacurilor concertate ale razelor de soare, rezistând încă pe baricade datorită vigorii căpătate în zilele în care gradele au fost cu minus.

Pentru a sta cât mai mult pe aceste meleaguri, iarna a prins în cămașă de forță copăceii care au avut curajul de a o înfrunta, imaginea lor fiind extrem de impresionantă. Lupta lor pentru viață se pare că este la fel de acerbă ca a oricărei alte vietăți, așa că, profitau și ei de razele astea binefăcătoare pentru a se mai elibera nițel din strânsoare.

Spuneam că trăim într-un oraș al ciorilor. Zgomotul pe care-l fac acum, în plin proces de refacere/construcție a cuiburilor este greu de suportat. De cum se luminează, ele trec la treabă și nu poți să nu le admiri, chiar dacă nu-ți sunt la suflet, munca, tenacitatea și determinare de a-și perpetua specia.

Pentru că ne întâlnim cu ele mereu, am căutat să mai aflăm câte ceva despre rasa lor, dar și ciudățeniile care le caracterizează.

Temute, disprețuite, urâte, ironizate, sărbătorite, adorate, batjocorite, urmărite, vânate, exterminate, dar în cele din urma… învingătoare! Dacă nu ați ghicit încă protagonistele de astăzi, ei bine, este vorba despre banalele și uimitoarele păsări din familia corvidelor. Adică despre ciori.
Credeați că le cunoașteți?
La fel au crezut și generații de cercetători în cele mai diverse domenii, cercetători care, pe măsura ce s-au apropiat de viața și obiceiurile păsărilor cu haine cernite, au descoperit nenumărate lucruri interesante despre cea care poate fi numită, fără exagerare “Maestra supraviețuirii în lumea păsărilor”. Cât de interesantă este această păsăre, puteți concluziona singuri, după parcurgerea materialului de mai jos.

Pentru început, merită sublinat faptul că cioara și corbul nu fac parte din aceeași specie, iar corbul nu este perechea mascul a ciorii, după cum se mai crede în mod eronat. Această confuzie des întalnită este asemenea celei făcute de unii oameni care încă cred că cerbul este perechea căprioarei.

1. La ora actuală, familia Corvidelor, din care fac parte ciorile, numără peste 120 de specii răspândite în întreaga lume cu excepția Antarcticii.

2. În prezent, în România trăiesc 8 specii de corvide, anume: Gaița (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Coțofana (Pica pica), Cioara de semănătură (Corvus frugilegus), Cioara neagră (Corvus corone corone), Cioara griva (Corvus corone cornix), Stăncuța (Corvus monedula) și Corbul (Corvus corax) – de la stânga la dreapta și de sus în jos:

3. Dintre toate aceste specii, cele mai des întâlnite sunt coțofenele și ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii și corbii.

4. Conform studiilor și estimărilor de teren realizate de ornitologii români, cea mai mare densitate de ciori din Romania se întâlnește în Câmpia Bărăganului și în împrejurimile capitalei București.

5. Ciorile ocupă toate arealele și nișele ecologice, de la ghețurile polare, păduri de toate tipurile, câmpii, zone agricole, delte, munți, deșerturi, până la zone locuite de om, unde ajung chiar să prospere.

6. Ciorile sunt omnivore. Mănâncă orice, fără mofturi, inclusiv hoituri și gunoaie.

7. În Familia Corvidelor, genul Corvus, reprezentat de „ciorile adevărate”, adică ciorile, stăncuțele, coțofenele și corbii, ocupă o treime din totalitatea speciilor.

8. Primele ciori au aparut în Miocen, în urmă cu circa 17 milioane ani, în zona Australiei și Oceaniei.

9. Oricât ar părea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele păsări ale paradisului.

10. Cea mai mică corvidă din lume este gaița pitică din Mexic (Aphelocoma nana). Are o greutate de maxim 40 grame și o lungime de circa 20 cm. Titlul de cea mai mare corvidă din lume se împarte între corbul comun (Corvus corax) și Corbul cu cioc gros (Corvus crassirostris) din Etiopia. Ambele specii ating greutatea de 1.500 grame și o lungime de circa 65 cm.

11. Ciorile sunt sedentare de felul lor. Dacă însă mâncarea se împuținează, sau condițiile meteo se înrăutățesc, migrează în masă.

12. Ciorile sunt păsări foarte sociabile, deseori clocind în colonii care pot atinge mii de exemplare. În Scotia a fost indentificata o colonie de ciori unde trăiau peste 65.000 de exemplare.

13. Spre deosebire de marea majoritatea a păsărilor, ciorile nu se tem de om, ci au învățat să trăiască în apropierea oamenilor, profitând deseori de pe urma lor.

14. Ciorile depun de obicei între 4-7 oua. Dacă au mâncare din belșug, pot avea o ponta chiar de 10 ouă.

Mai multe detalii extrem de interesante puteți citi în continuare aici.

Pentru a vedea că nu exagerez cu nimic, am înregistrat câteva minute, în două zone diferite ale orașului, forfota de care spuneam.

Pe lângă zgomot, aceste păsări fac și o mizerie de nedescris, aici referindu-mă la crengile pe care le tot cară dintr-o parte în alta, dar mai ales excrementele care sunt nocive și pentru sol și pentru vopseaua mașinilor.

Acum ceva ani am avut ocazia să ne întâlnim cu un pui de cioară, de care nu am uitat nici acum. A fost o experiență interesantă atât pentru mine cât și pentru copil.

Puii încă nu au apărut, pentru că a fost foarte frig și încă nu le e timpul. Dar vor fi din belșug, având în vedere numărul de cuiburi ce aproape nu pot fi numărate.

Am lăsat în urmă Muzeul Ion Irimescu învăluit de croncănituri, noi aducându-ne aminte de puiul de cioară întâlnit acolo, dar și de activitatea așa de faină legată de fabula Cioara și ulciorul.

Cioara şi ulciorul de Aesop, varianta cu îmbunătăţiri

Ciorile din România s-au înmulțit foarte mult în ultimii ani, devenind un factor de dezechilibru ecologic. Cauza constă în împușcarea și combaterea iratională a uliilor porumbari, șoimilor călători și dunăreni, acvilelor și bufnițelor mari, singurii dușmani naturali capabili să rărească eficient numărul ciorilor. În lipsa acestor păsări de pradă redutabile, ciorile se înmulțesc fără probleme, ajungând să provoace pagube considerabile.

Învățământul nostru și bizareriile lui

Publicat de Machete pe în Abilități practice pentru copii și mămici, Activitati educative pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a 1 comentariu

Pe zi ce trece nu ai cum să nu-ți pui tot mai multe întrebări legate de învățământul românesc și de cum se desfășoară el. Se tot vorbește, în fel și chip, dar de făcut nu face nimeni nimic, totul rămânând la nivel declarativ. Să nu generalizez, totuși, pentru că mai sunt și oameni care vor să împingă „căruța”.

Anii trec, generațiile trec și ele prin școală, iar problemele se adâncesc tot mai mult pe toate fronturile. Chiar dacă nu ne place să recunoaștem, hărțuirea în școli e mai prezentă ca niciodată, limbajul suburban – la fel, orele, multe dintre ele sunt făcute în dorul lelii, iar multe dintre cadrele didactice – ca să nu spun toate – completează dosare, infinit de multe feluri.

Astăzi m-am întâlnit cu o mămică care-și ducea copilul la medicul neurolog pentru că are probleme din pricina școlii: o doamnă care țipă, copiii care râd, teme date cu nemiluita și un dialog al surzilor.
Copilul a ajuns să nu se mai țină pe picioare, are sindrom vertiginos, crampe și dureri abdominale și o lehamite direct proporțională cu toate cele enumerate mai sus.
La clasă se face matematică aproape non-stop, s-a eliminat educația fizică, educația muzicală s-a concentrat în 10 minute și totul este pe repede înainte.

Revenind la orele de la clasa copilului, astăzi, la educație tehnologică s-a lucrat pe etamină, toată lumea. S-a mai lucrat și săptămâna trecută, dar noi am fost atunci plecați. Așa că astăzi a împrumutat de la colegul lui o bucățică de etamină, ac și ață și a cusut o cireșică, model dat de doamna. Însă odată ajuns acasă a trebuit să refacă lucrul.
Am căutat un model de cireșe, i-am dat pânză, ac și ață și a cusut, de data asta ambele cireșele. A fost mai greu la început însă apoi a mers și a reușit să le termine pe amândouă, restul urmând a fi continuat în clasă. Cei care ne cunosc știu ce „entuziasmat” este copilul de asemenea îndeletniciri.

Tot mă bântuie o întrebare: de ce băieții nu pot face activități specifice lor? Mă refer la traforaj ori pirogravat, sau la altceva care e mai pe măsura lor. Nu știu câți dintre ei vor coase ștergare ori ii. În fine, asta este și mergem mai departe.

A venit apoi momentul să se pregătească pentru extemporalul de mâine de la desen. Da, vor da test la desen din ultimul capitol din carte (cartea e din 1999 și, se vede ce mult a fost deschisă, doar coperta fiind uzată, în rest este nouă).

Iar capitolul arată așa:

Asta este materia de pregătit pentru test. La școală, la orele de desen, s-au mai pus niște filmulețe despre Renaștere și reprezentanții ei. Sunt convinsă că dacă s-ar da lucrarea de control părinților, mulți nu ar avea notă de trecere, dar asta e altă discuție.

Fiind proaspăt venită dintr-un loc în care am putut admira unele din operele pomenite în carte, dar mai ales putând asista la lecții ținute în fața unor grupuri de copii, de profesorii lor, nu ai cum să nu te întrebi: la noi de ce nu se poate?

Un răspuns ar fi acela că la noi nu sunt muzee, dar nu se poate analiza, după o imagine, o operă de artă, pentru a înțelege și copiii ăștia cu se mănâncă această îndeletnicire?

Cred că s-ar putea dacă ar exista interes.
Așa cum mai cred că speranța într-o schimbare aici, în școlile din România, e din ce în ce mai mică.