„Julie din neamul lupilor” de Jean Craighead George

O poveste care a ajuns în casa noastră datorită Dianei, căreia îi mulțumim, mult, mult.
Și așa, după nici o săptămână de vacanță constatăm cu bucurie că am bifat două cărți, asta ca să nu pomenesc de altele (a mea și a lui individuală pe care le-am terminat).

Dar care-i povestea:

Julie / Miyax (My-yax) este o fată inuită (eschimoasă) împărțită între Alaska și vechea tradiție Eskimo. După moartea mamei sale, ea este crescută de tatăl ei, Kapugen (Kah-Pue-Jen). Sub îngrijirea lui, Miyax devine o fată inteligentă, preocupată de tundra arctică. Viața este bună până într-o zi când Miyax este trimisă să trăiască cu mătușa Martha, o femeie prea puțin cunoscută și rece. Plecat la vânătoare de foci, tatăl nu se mai întoarce și este declarat mort.

Orfană fiind, Miyax nu este decât un oaspete nedorit în casa mătușii, așa că la vârsta de 13 ani acceptă o căsătorie cu un băiat pe nume Daniel, deoarece îi va permite să părăsească casa mătușii. Cu toate acestea, în curând își dă seama că viața cu Daniel nu este mai bună ci chiar mai rea decât viața ei cu Martha și se hotărăște să plece.

Miyax își dă seama că nu are cum să ajungă la prietena ei și realizează că s-a pierdut în sălbăticia arctică, bazându-se doar pe puterea și cunoștințele ei. Întâlnirea cu haita de lupi schimbă totul. Învață să comunice cu lupii pentru a primi hrană și apă și, în timp, ei devin familiari. Când găsește o cale să se întoarcă la vechea ei viață eschimoasă, ea este sfâșiată între alegerea de a rămâne cu lupii sau de a se întoarce acasă.

Primul roman, Julie din neamul lupilor, a fost scris de Jean Craighead George în 1972 după care au urmat, Haita lui Julie și Julie. Prima carte este adesea studiată în sălile de clasă din America fiind pe lista de lecturi obligatorii și este, de asemenea, una dintre cele mai frecvent interzise cărți datorită subiectelor abordate: moarte, viol, violență și menstruație.


Cititorul are parte de mai multe analize.

Despre problemele de sănătate: Daniel are o dizabilitate mentală care nu este specificată. Faptul că el este tachinat de alții pentru că este ceea ce este, îl determină să-și încerce forța pe Miyax, așa ea având parte de episoade violente, abuzive.

Căsătorie aranjată

La treisprezece ani, Miyax se căsătorește cu fiul partenerului de afaceri al tatălui său pentru a scăpa de traiul cu mătușa ei care dealtfel este bine intenționată, dar incomodă.
Un alt personaj explică faptul că mariaje ca ale Juliei sunt destul de comune în orașul lor și până când partenerii cresc suficient pentru a-și consuma relația, ei trăiesc ca niște frați.

Lupii nu comunică în cuvinte, toată lumea știe, ci mai degrabă folosind limbajul corpului, să atingă și să miroasă. Miyax se chinuie să învețe cum să vorbească această nouă limbă și nu se înșală atunci când presupune că alte animale au propriul set de semnale ca o mișcare a cozii ori a urechilor din care îți poți da seama de intenția lor.

Tentativă de viol:

La presiunea colegilor lui care îl tot luau în bășcălie, spunând că:

Ha, ha. Idiotul de Daniel. Are o soție și nu se poate împerechea cu ea. Ha.(pagina 92)

are loc această scenă. Nu doresc a detalia, dar pot spune o părere proprie: cred că au exagerat părinții americani atunci când au acuzat acest paragraf. Și nu spun din punctul de vedere a unei mame de băieți.
După acest episod, fata a plecat de acasă Julie dispărând și rămânân doar Miyax.

La câteva decenii după publicarea cărții a fost descoperit că haitele de lupi nu au atât de mult o structură socială bazată pe dominație, ci o familie nucleară, unde mama și tatăl sunt liderii.

În 1971, Jean Craighead George și fiul ei, Luke, au plecat într-o excursie la Barrow, Alaska, pentru a face cercetări despre lupi pentru un articol pentru Reader’s Digest. În timp ce au zburat pe aeroportul Barrow, ea și fiul ei au văzut o tânără eschimoasă în tundră, despre care fiul ei a spus- „e foarte mică pentru a fi acolo singură”. La laboratorul de cercetări Arctic Barrow, George a observat oamenii de știință care studiau lupii și încercau să descifreze codul de comunicare. Se presupune că a fost martor atunci când un bărbat a „mușcat” din vârful nasului unui lup și așa a reușit să comunice cu el. Datorită acestor întâmplări ea a decis să scrie o carte despre o tânără care a supraviețuit singură în tundră, prin comunicarea cu lupii.

Cartea a primit medalia Newbery în 1973 și a fost nominalizată în categoria cărți pentru copii în cadrul Premiilor naționale de carte din 1973.

Pe lângă toate criticile, o carte care te îndeamnă să cauți detalii despre eschimoși, zona în care trăiesc, dar mai ales, despre lupi. Ce poate fi mai fascinant decât comuniunea dintre om și natură, lipsită de tehnologie și bazată doar pe abilitățile de supraviețuire. Aș experimenta așa ceva, chiar la vârsta pe care o am. Despre copii, ce să mai zic?!

Vacanța a început, dar mai privim puțin în urmă

Da, a început vacanța de vară cu temperaturi de 15 grade și cu ploaie multă și sâcâitoare. Atâtea rugăminți de ploaie am auzit că de când a început, nu se mai oprește. Nu e așa de rău ca în alte părți ale țării, acolo unde sunt inundații mari și pagube însemnate asupra  recoltelor, dar e plictisitor și supărător să tot vezi cum toarnă de parcă cineva ar sta cu găleata de apă pe casă. Să sperăm că nu va mai dura mult și soarele va străluci din nou, așa cum este caracteristic acestui anotimp.

Starea de spirit e influențată și de vremea de afară, asta e clar, de aceea am căutat să avem activități de interior care să ne facă să uităm. Și ce era mai potrivit ca o privire în urmă, la anul școlar tocmai terminat și la ce anume a însemnat el pentru noi.
Nu vreau a mă căina așa cum nu vreau a exagera, dar dacă privești în urmă știi la ce anume mai trebuie lucrat, ce a fost făcut bine și de ce anume să ne ferim pentru a putea continua la parametri mai mari acest demers școlăresc.

Nu pot să nu remarc că abilitățile copilului la unele materii nu au suferit îmbunătățiri, educația tehnologică, sportul și desenul dându-i bătăi de cap. De încercat s-a încercat și voi continua demersul însă acolo unde nu este talent, nu ai cum interveni.
La educație tehnologică o bună parte din semestrul II a fost ocupat cu lucrul manual, și mânuirea acului pe etamină a fost poticnit și nedorit. A cusut, până la final, două cireșele cu coadă cu tot, dar s-ar fi dorit ceva așa, mai pentru băieți. A avut noroc cu o altă lucrare solicitată, aceea a confecționării unui obiect de lut, care mai apoi să fie înfrumusețat în clasă.

Cu ajutorul lutului de la Milan, Luca a făcut o farfurie pe care a lăsat-o la uscat. Nu a fost greu, având de întins lutul și a-l monta pe spatele unei farfurii adânci. Greșeala pe care a făcut-o, iar eu nu mi-am dat seama, a fost că a pus mai multe fâșii în loc să întindă o singură foaie ceea ce a făcut ca la uscare să nu se vadă prea bine. L-am mai întărit cu puțin silipici și per total a ieșit bine.

După ce s-a uscat a fost desprins și s-a trecut la ornat, de data asta pe fața farfuriei. Arată ciobită pentru că existat un incident în clasă când un coleg a aruncat cu nu știu ce, iar farfuria a avut de suferit.

Acțiunea confecționării acestui material a fost salvatoare și așa s-a obținut o notă mare.

La sport, baremurile și cerințele nu au fost trecute și nici nu s-a insistat pentru că starea de sănătate nu permite un efort susținut, însă nu am dorit a lua o scutire medicală totală, pentru a putea participa la ore, dar în limitele posibilului. Nu a fost cu supărare nota finală, chiar dacă asta a tras în jos media generală. Trebuie privit cu acuratețe, pricepută și acceptată situația.

La desen au existat multe străduințe pe care le-am semnalat în articolele mele scrise atunci când s-au petrecut lucrurile, dar nici nu doresc a insista prea mult pentru că e vorba de talent: dacă ai talent îl exprimi prin creion ori acurelă, dacă nu, te străduiești să faci ceea  ce poți, prin frecvența la ore și o conduită adecvată. Oricum, străduința asta a dus la pierderea multor ore, de pomană, numai pentru a nu merge cu desenele nefăcute. De bodogăneli și tergiversări nu cred că mai este necesar să povestesc.

În rest, a fost bine și foarte bine și am înțeles cum trebuie abordată materia în funcție de profesorul de la catedră. Am învățat, în timp, de când sunt părinte, că notele nu reprezintă oglinda fidelă a școlarului, iar examinarea poate fi făcută în fel și chip în funcție de abilitățile și pregătirea celui de la catedră.

Cum spuneam, e vacanță! E ceva de lucru și de citit. Ne vom strădui să facem față cerințelor așa cum vom încerca să ne relaxăm cum ne pricepem noi. Sper să și reușim!

Școlărel de clasa a VI-a la final

Uite că s-a terminat și clasa a VI-a.
Astăzi a fost ultima întâlnire de la școală pentru că mâine este premierea.
Luca a terminat cu bine, chiar dacă mai era puțin loc de un plus, însă având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anului mă gândesc că putea fi și mai rău.

În primul semestru am avut un hop destul de mare de trecut, acela în care din pricina zgomotului și a atmosferei din clasă, puțin a fost să nu ne mutăm catrafusele în altă parte.

Dacă am fi acționat sub impuls, așa ar fi fost, însă am analizat pe toate părțile problema, am cerut ajutor și de la școală și din afara ei și uite că am mai zăbovit aici. Nu a fost o alegere rea, iar aici sunt câțiva dascăli care au avut o contribuție majoră. Se știu ei care sunt și le mulțumesc și pe această cale, cu toate că am făcut-o și personal.

Am ținut cont de toate rostirile copilului și am căutat să le înțeleg – chiar dacă de multe ori nu era nimic de înțeles – așa cum am urmărit și cum s-au desfășurat ostilități în clasă. Copiii reprezintă oglinda părinților, iar asta e lesne de observat dacă știi/cunoști pe cei care-i cresc.
Continui să cred și să rostesc cu voce tare că vinovații sunt părinții ori dacă privim din celălalt unghi, părinții sunt cei care imprimă copilului comportamentul basic.

Din nefericire, Luca a lipsit foarte mult de la școală anul acesta. Toate absențele lui au fost justificate și motivate, și cu excepția călătoriei la Londra, în rest boala a fost motivul lor. Sunt convinsă că dacă nu existau aceste întreruperi, altfel am fi discutat acum.
Dar și asta face parte din desfășurarea problemei drept pentru care trebuie să privesc per ansamblu și să analizez așa, cu toate datele existente.

Pentru vacanță există o listă de lecturi nu prea captivantă, acolo fiind cuprinse mai multe titluri care nu au cârlig, dar pe care voi căuta să le intercalez la lectura noastră de seară. Așa, sper să le fac mai atractive și mai ușor de digerat.
Iată lista pe care a scris-o un coleg de-a lui, și pe care a avut amabilitatea să ne-o dea și nouă.

Citind titlurile veți vedea că sunt cam solicitante și că nu se regăsește nici unul mai modern, dacă mă pot exprima așa. Deasemenea, se poate remarca din observațiile din josul paginii ce anume mai trebuie făcut, dar și că la „Alexandru Lăpușneanu” se cere un rezumat pe capitole. Eu am achiziționat o carte apărută la Editura Steaua Nordului, acolo unde se regăsesc multe din titlurile din lista dată de doamna dirigintă. Pe lângă ele mai sunt și un set de cerințe, zece la număr, care ajută la înțelegerea textului și alte noțiuni de gramatică. Numele cărții este Lecturile școlarului conform programei școlare, clasa a VII-a.

Pe lângă această carte am mai comandat „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, pentru că nu am reușit s-o găsesc în bibliotecă, dar și Barbu Delavrancea, „Nuvele și povestiri”, pentru nuvela „Hagi Tudose” dar și „„Viața nemaipomenită a marelui Gargantua” de Rabelais, în traducerea Ilenei și Remus Vulpescu, Cravata roșie de Ji-Ji Jiang și Julie din neamul lupilor de Jean Craighead George.

Asta este oferta de la final de an școlar, cea pe care am pregătit-o. Restul, că s-au adunat mai multe, aici referindu-mă la cărți, le vom citi după cum le va veni rândul.

Două săptămâni nu vreau să scrie nimic, și de la începutul lui iulie o vom lua ușor-ușor. Am uitat să spun de matematică unde doamna le-a dat ceva fișe cu exerciții care fac o trecere în revistă a materiei parcurse în anul școlar ce tocmai s-a terminat.

Vacanță cu tihnă și frumos, tuturor! Pentru că este nevoie de ea și în rândul elevilor, dar și al părinților.

„Jim Năsturel și cei 13 Sălbatici” de Michael Ende

Dacă cititorul credea că aventurile lui Jim Năsturel și a mecanicului de locomotivă, Lukas, se vor termina după prima carte, ei bine, se înșela. Lucrurile nu au stat așa și aventura celor doi se prelungește. Știți cum am simțit-o din natură, alături de câteva căpșuni adevărate, cu gust așa, ca odinioară?

Odată întorși acasă, viața pe Lummerland continuă ca de obicei. Într-o zi, poștașul își lovește barca de țărm pentru că nu l-a văzut, și astfel se ia decizia de a construi un far. Din păcate însă, Lummerland este mult prea mic pentru o astfel de construcție. Un far care este atât de mare nu are cum să încapă pe un teren așa de mic iar cei doi prieteni se hotărăsc să-l roage pe Uriașul Părelnic să vină la ei pentru a îi ajuta. Se știe că din depărtare, Tur-Tur părea gigantic, astfel putând fi văzut de la mare depărtare. Urma a locui pe insulă iar noaptea să stea treaz, pe post de far, cu un felinar în mână.
Cei doi, Jim și Lucas, au lansat-o pe Emma la suprafața apei și la fel au făcut și cu Molly, călăfătuind-o și pe ea pentru a putea pluti pe apă.
Nu au ajuns foarte departe pentru că în Marea Barbarilor au întâlnit-o pe Sursulapici, prințesa sirenă. De la ea au aflat că trebuie să ajungă la marele magnet, și se hotărăsc să o lase pe Molly în urmă, fiind prea periculos pentru o locomotivă atât de mică.

Trec printr-o sumedenie de aventuri, iar într-una dintre ele trebuie s-o transforme pe Emma într-un submarin, pentru a o căuta pe Molly care între timp dispăruse. Căutarea prelungindu-se, călătorii încep să se simtă puțin somnoroși, pentru că nu mai au aer în cabina mecanicului. Înainte de a-și pierde cunoștința, ei văd sub apă ruinele unui oraș misterios care nici nu bănuiau a cui este și de ce a ajuns acolo.
Se trezesc în Lummerland și-și reiau viața obișnuită. Dl. Tur Tur își ocupă poziția de far.
O scrisoare adresată de cei 13 Sălbatici doamnei Mahlzahn ajunge, din greșeală, la ei, și așa află că pirații au răpit-o pe Molly de la pietrele magnetice.
Între timp, doamna Mahlzahn care a fost lăsată în viață de Jim și Lukas, s-a transformat în Dragonul de Aur al Înțelepciunii. Din primul volum știam că de un an de zile era nevoie pentru ca transformarea să fie terminată.
Reîntorși în Mandala, împăratul le oferă corabia lui pentru a merge și a-i înfrunta pe pirați. Dragonul Înțelepciunii le dă indiciile necesare pentru ca pirații să poată fi învinși. Lucrurile nu stau chiar așa, pentru că hoinarii mărilor erau prea buni pentru a fi doborâți de niște amatori. Jim este îngrozit să asiste la scufundarea lui Molly, dar și la distrugerea vaporului imperial.

Pirații locuiau pe Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie iar aici Jim află cine este el de fapt, anume prințul din Jamballa, urmașul Regelui Gaspar. Și aici cititorul are parte de multă aventură pentru că pirații află că nu sunt 13 ci 12, Dragonul de Aur spulberând misterul, și pentru că fiecare din ei știa doar o literă și nu avea încă un nume, au fost botezați de Jim și Lukas.

Tot dragonul le spune că pământul însorit al Jamballei va apărea din nou când Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie va fi scufundat. Și chiar așa a și fost pentru că atunci când au scufundat-o, Jamballa s-a ridicat din nou din valurile mării, iar Lummerland era cel mai înalt vârf al ei. Jim devine regele țării și se poate căsători cu Li Si. Are parte de un mare cadou de la Sursupalici și Oceanoidul ei, atunci când o aduc pe Molly la suprafață ea fiind găsită în cea mai adâncă parte a oceanului.

Jim Năsturel și Lukas sunt cei mai buni prieteni și au fost încă din ziua în care micul Jim a venit pe insula Lummerland într-o cutie. Ei alcătuiesc o echipă adevărată și ca atare supraviețuiesc aventurilor ciudate și interesante, alături de giganți fictivi, jumătăți de dragoni și multe alte creaturi neobișnuite. Nimic nu este prea departe pentru ei, nici o apă prea adâncă și nici un munte prea mare când vor să-și atingă scopul.

O poveste despre o prietenie adevărată pe care nu ar trebui s-o rateze nici un cititor, fie el mic sau mare.

„Proscrișii” de S.E. Hinton

După ce Luca a început cartea și a lăsat-o pentru că a considerat-o prea violentă, am avut curiozitatea să văd de ce anume a perceput-o așa.

„Proscrișii” de S.E. Hinton spune povestea a două grupuri de adolescenți a căror rivalitate provine din diferențele socio-economice. Cu toate acestea, autoarea sugerează că aceste diferențe de clasa socială nu sunt neapărat cauza dușmăniei dintre cele două grupuri. Unsuroșii și Socs împărtășesc câteva lucruri în comun.
Cherry Valance, o adolescentă din tabăra Socilor, și Ponyboy Curtis, un Unsuros, discută dragostea lor comună despre literatură, muzică și apusuri de soare, depășind – chiar dacă numai temporar – situațiile care alimentează dușmănia între grupurile din care provin. Conversația lor armonioasă sugerează că pasiunile comune pot șterge decalajul dintre bogați și săraci. Această stare de înțelegere marchează un punct luminos în economia sumbră a romanului potrivit căruia lupta dintre clase este una de lungă durată. Pe parcursul romanului, Ponyboy începe să vadă modelul experienței împărtășite. El își dă seama că greutățile cu care se confruntă Unsuroșii și Socii pot lua forme diferite, dar membrii ambelor grupuri – precum și tinerii de pretutindeni – trebuie în mod inevitabil să se înțeleagă înfrângându-și frica, cu iubire.

Ideea acțiunilor corecte și onorabile apare pe tot parcursul romanului și funcționează ca o componentă importantă a înțelegirii acestuia. Unsuroșii consideră că este datoria lor, spune Ponyboy, să se ridice unul față de celălalt în fața inamicilor și autorităților. În special, vedem acte de onoare datorită lui Dally Winston, un personaj care este în primul rând definit de delincvența și lipsa de rafinament. Ponyboy ne informează că o dată, într-un spectaculos moment de solidaritate în grup, Dally s-a lăsat arestat pentru o crimă pe care Two-Bit o comisese.

Referințele literare apar pe tot parcursul poveștii, ajutându-ne să înțelegem cum se văd personajele romanului pe ele însele, dar și pe cei din jur. Ponyboy se referă mai întâi la o lucrare de literatură din capitolul 1, când se compară cu Pip din „Marile speranțe” scrisă de Charles Dickens. Ponyboy se identifică cu Pip, pentru că el, ca și Pip, este orfan, sărac, ce se luptă să înțeleagă lumea. În plus, atunci când erau la biserica părăsită, Ponyboy și Johnny au pus un accent deosebit pe poemul lui Robert Frost, care îi ajută să înțeleagă că atât creșterea cât și confruntarea cu realitatea este o parte necesară a vieții. După ce ascultă cum citește Ponyboy din cartea „Pe aripile vântului”, Johnny îl asemuiește pe Dally cu un gentleman din sud. Având această viziune idealizată despre Dally, Johnny va fi capabil să-l înțeleagă.

Literatura nu creează doar o legătură între Ponyboy și celelalte personaje, ca atunci când discută despre cărți cu Cherry și le citește lui Johnny, dar creează și o premisă ciclică pentru narațiunea în sine. Aflăm la sfârșitul romanului că narațiunea din Proscrișii este de fapt o lucrare autobiografică pe care Ponyboy o scrie pentru a promova clasa. Această revelație confirmă importanța literaturii în poveste ca mijloc de conectare cu ceilalți.

Deși Hinton oferă descrieri fizice detaliate ale tuturor personajelor sale, ea acordă o importanță deosebită ochilor lor. Ochii personajelor reprezintă fațetele cheie ale personalităților lor. De exemplu, Darry și Dally – cei doi băieți cu care Ponyboy se simte cel mai puțin confortabil – au ochi albaștri înghețați. Ochii lui Dally, în special, sunt înguști. Naratoarea consideră că aceste două personaje sunt foarte importante, iar culorile ochilor le reflectă invulnerabilitatea. Hinton definește în mod repetat care este culoarea ochilor lui Johnny, negri, largi. În corespondență cu forma și culoarea ochilor, Johnny este, în general, nervos, blând și vulnerabil la atac.

E interesant de urmărit și simbolurile descrise de autoare: pumnalul lui Two-Bit, inelul lui Bob, mașinile, modul în care își poartă părul băieții din grupul Unsuroșilor.

Pentru că Luca a fost curios, și el la rândul lui, m-a rugat să-i povestesc ce s-a întâmplat de acolo de unde a abandonat el lectura. Și am făcut-o pentru că acest fapt a înlesnit și discuții interesante, pe care ar fi fost regretabil să le ratez.

Dar despre cum reacționează cei din gașcă când află despre luptă și ce se va întâmpla cu Ponyboy, Johnny ori Dally va trebui să citiți pentru a nu vă răpi plăcerea. Tot din lectura aceasta veți mai afla ce înseamnă prietenia și cât poți risca pentru un frate.

Iar după aceea,  v-aș ruga să-mi spuneți ce amprentă a lăsat povestea asta asupra voastră, dacă nu e o îndrăzneală prea mare.

Ah! și am văzut că s-a făcut și o ecranizare, prin anii 80, așa că există și varianta asta care, evident, pălește în fața scrierii, chiar dacă distribuția este de zile mari, iar regia la fel.

Spor la citit că se apropie vacanța iar timp este berechet. 😉

Rusia – Proiect geografie clasa a VI-a

Anul școlar stă să se termine. Materia care a rămas nepredată aleargă spre mințile școlăreilor pentru a nu rămâne nebifată. Nu mai este răgaz pentru aprofundare așa cum nu mai este timp pentru discuții în tihnă. Totul e pe repede-nainte și asta nu e neapărat un lucru bun. Sunt subiecte peste care merită să te apleci și să nu le bruschezi cu graba ta.
Dar cine mai are timp pentru toate astea, mai ales acum când clopoțelul se pregătește și el de vacanță, sunând pentru ultima dată pe 15 iunie?
Nu mai are nimeni timp înafară de unii care cred că educația nu se face contra cronometru ci cu migală, tihnă și bună dispoziție, dar mai ales cu sufletul deschis.
Nu degeaba se spune că profesorul poate împinge un elev în a progresa ori, invers, în a regresa/abandona. El, dascălul, are niște frânghii pe care dacă se pricepe a le mânui, poate transforma niște mârțoage în armăsari care mănâncă jăratic, aidoma celor din poveste.

Până să ajungem la faza asta ne vedem de treaba noastră și căutăm să descoperim frumusețea geografiei așa cum ne pricepem noi. Poate cel mai important este că nu abandonăm în ciuda expresiilor și gesturilor care vin de acolo de unde nu ar trebui să vină.

La geografie s-a ajuns la Rusia, o țară fascinantă și minunată la toate capitolele. Pentru că domnul a cerut copiilor să deseneze pe caiet harta acestei țări și să facă un conspect din carte despre economia ei, am căutat să aduc în fața școlărelului meu o altă abordare, mai completă, care să-i stârnească curiozitatea. Eu am reușit, și cu ajutorul materialelor pregătite am petrecut câteva ceasuri minunate.

Altfel se leagă discuția atunci când mergi firesc, prin toate domeniile, trecând de la unul la altul lin și cu sens.
S-au citit informații din mai multe atlase, s-au extras ideile principale de la fiecare. Începând cu noțiunile principale: granițe, întindere, forme de relief, populație, economie, turism și până la reprezentanții culturii ruse, totul s-a împletit armonios.

Am confecționat și niște fișe pe care școlarul să le completeze pentru ca mai apoi să le atașeze lapbook-ului.

Fondul sonor pe care l-am ales pentru această activitate a fost din mai multe stiluri, dar toate ducându-te cu gândul la subiectul principal: Rusia.

Best of Russian Piano Trios | Tchaikovsky, Rimsky-Korsakov, Borodin, Glinka, Arensky, Taneyev

Ellington/Strayhorn/Tchaikovsky – Nutcracker Suite Act One (1960)

Tchaikovsky – Piano Concerto 1 – B Flat Minor

Am scos matrioștile din dotare și le-am mai înșirat completând amintirile deja existente și pitite în ele.

Nu suntem la prima activitate în care vorbim despre Rusia și istoria ei. Iată ce am mai făcut:

Rusia, o țară pe două continente. Astăzi, Asia!

Rusia – O țară pe doua continente. Astăzi Europa.

Am zăbovit și pe creația lui Kandinski, poate pentru că pare mai accesibilă pentru mulți dintre noi.

Dacă doriți să vă jucați, puteți accesa Kandinsky workshop, acolo găsind toți pașii necesari. E distractiv și reconfortant în același timp. 🙂

Și așa, am mai reîmprospătat, dar și completat noțiunile despre Rusia. Chiar dacă domnul profesor nu a avut răgaz câteva secunde să se aplece asupra muncii școlarului, copilul a venit încântat acasă pentru că:

– Mama, am dat lucrare și mi-au fost de folos informațiile din activitatea noastră. Mai ales când a venit vorba despre ruble. 🙂

Spor la învățat și creat!

„Tomi. O poveste” de Adrian Oprescu

Uite cum tot apar poveștile frumoase în viața noastră, atunci când ții seamă de recomandările celor care contează.
Ori de data asta, Antoaneta Smaranda a fost cea care ne-a luminat în direcția în care l-am găsit pe Tomi și am aflat povestea lui.

O carte pe care de cum a poposit în brațele noastre am și citit-o, dintr-o suflare. Și te îndeamnă la asta și prezentarea ei, una foarte frumoasă. Apărută la Editura Humanitas în anul 2016, Tomi. O poveste este tipărită pe o foaie de o calitate superioară, extrem de plăcută la privit și pipăit. Nu are multe pagini, optzecișicinci, și un font mare, numai bun pentru cititorii mai tineri. Are douăzeci de capitole și fiecare nu se-ntinde pe mai mult de patru pagini. Această a doua ediție, pe care o avem noi, nu are nici o ilustrație, dar în prima, găsiți ilustrațiile Catherinei Berindei.

E o poveste despre prietenia dintre un băiat și cățelul adus acasă de tatăl lui. Dacă un cățeluș, pui fiind, este mititel și drăgălaș, Tomi sare din tiparul ăsta pentru că era disproporționat: avea labele groase și mari în raport cu trupul. Însă avea o drăgălășenie aparte de care băiatul s-a îndrăgostit.

În timp, câinele ajunge să-l știe de stăpân, asta și pentru că cei doi petrec mult timp împreună, cutreierând pădurile și având parte de tot soiul de aventuri, una mai năstrușnică decât alta. Aleargă în urma bicicletei, merg la pădure și acolo coc porumbul de lapte și mănâncă strugurii abia copți. Cățelul arată o inteligență de care mulți semeni bipezi duc lipsă, așa cum denotă și un spirit aventuros, dispărând zile întregi de acasă timp în care nu știe nimeni cu ce se ocupa și pe unde hălăduiește.

Ura pisicile și iepurii, iar pe primele de cum le prindea, le omora. Ar fi făcut același lucru și cu iepurii, dar nu reușea, oricât efort depunea, să-i prindă, aceștia fiind mai agili decât mieunătoarele. Sunt minunate descrierile picnicurilor la care ei participă iar de aici cititorul poate simți aproape real apropierea dintre om și câine.

Nu știu de ce, dar cred că mulți care citesc povestea și au condițiile necesare se pricopsesc cu un animal de companie. Am dori și noi ca acest vis să devină realitate, dar deocamdată nu este posibil. Poate va fi în viitorul apropiat.

O poveste despre copilăria în aer liber, libertate, prietenia dintre un băiat și un câine, dar și despre esența lucrurilor firești, neprelucrate și dragostea de natură. În zilele noastre întâmplări tot mai rare și mai greu de întreținut.
Cât despre final, îl veți afla singuri că așa-i frumos!

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns, alături de Luca, la lectura „cărții noastre” la un alt titlu semnat de Michael Ende, Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă.
Ca la toate cărțile acestui autor, lectura s-a legat greu, poticnit, și încă nu am reușit să găsesc răspunsul la întrebarea de ce se petrece așa. L-am întrebat pe Luca de mai multe ori dacă vrea să ne oprim și a refuzat. M-a bucurat alegerea lui și am continuat.
De pe la pagina 50-60 – de unde se spune că intervine plictiseala – la noi totul a prins contur și am intrat în starea specifică lecturii de seară, cu drag și acel freamăt care mi-e atât de drag. Revenind totul la normal, povestea a căpătat alte valențe și ni s-a așezat la suflet, în rând cu multe alte povești despre care ne aducem aminte cu mare, mare drag.

Cum aminteam, este un roman pentru copii scris de Michael Ende. Publicat în 1960, a devenit una dintre cele mai de succes cărți germane pentru copii în epoca postbelică. După ce a fost respinsă pentru prima oară de o duzină de editori, a primit premiul german pentru literatură în 1961 și a fost tradusă în 33 de limbi. Succesul său enorm a dat naștere continuării Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Povestea începe pe o insulă numită Lummerland, care are spațiu doar pentru un mic palat, o gară și șine pe toată insula, un magazin alimentar, o casă mică, un rege, o locomotivă pântecoasă numită Emma și un mecanic de locomotivă pe numele lui Lukas. Într-o zi, poștașul – care trebuie să vină cu vaporul – aduce un pachet cu o adresă aproape ilizibilă pentru o doamnă Vaas. Pe spate era un număr mare, 13, ceea ce a făcut să se creadă că ea era destinatarul. Spre surprinderea lor imensă, în interiorul ei se află un copil negru, iar el este adoptat de doamna Vaas și numit Jim Năsturel.

Pe măsură ce Jim crește, Regele, Alfons al XII-lea Fără un Sfert, începe să-și facă griji că insula este prea mică și că nu va mai fi suficient spațiu pentru ca Jim să trăiască de îndată ce va deveni adult. El îl anunță pe Lukas că, în acest caz, Emma trebuie eliminată. Lukas, deranjat de această decizie, decide să părăsească insula cu Emma, ​​iar Jim se hotărăște să îl însoțească, transformând locomotiva într-o navă improvizată. Pleacă în toiul nopții, amândoi, la bordul Emmei și sosesc pe coasta Chinei.

Când ajung în Ping, capitala Mandalei, câștigă prietenia unui mic localnic pe nume Ping Pong, care le spune că împăratului este în doliu, fiica sa, Li Si, fiind răpită și ținută ostatică în Cetatea Dragonilor.  Lukas și Jim își oferă ajutorul și, în timp ce investighează circumstanțele dispariției lui Li Si, află câteva informații și nume care sunt direct legate de misterioasa sosire a lui Jim în Lummerland: doamna Mahlzahn, Cei13 sălbatici și ținutul Kummerland. Acum, Jim și Lukas au un alt motiv să meargă la Cetatea Dragonilor, situat în Kummerland, să se confrunte cu doamna Mahlzahn.

După o călătorie lungă și periculoasă, sosesc în Cetatea Dragonilor. De-a lungul drumului, își fac doi prieteni noi, gigantul domn Tur Tur și Nepomuk, jumătate dragon. Jim și Lukas au eliberat-o pe Prințesa Li Si, dar și un număr mare de copii, care au fost răpiți și vânduți doamnei Mahlzahn de o bandă de pirați, cei 13 Sălbatici. Doamna Mahlzahn ținea copiii legați de birourile de la școala ei, unde îi învăța cu forța, tot soiul de lecții.

Jim și Lukas o ia pe doamna  Mahlzahn împreună cu ei în timp ce se întorc pe râul Galben, care începe chiar din Cetatea Dragonilor. Sosind înapoi în Mandala, au parte de o primire triumfală și sunt surprinși de niște știri uimitoare. Doamna Mahlzahn este pe cale să se transforme în Dragonul de Aur al Înțelepciunii, iar ceilalți locuitori din Lummerland doresc să revină pe insulă.

Având sfaturi de la Dragonul de Aur, Lukas și Jim intră în posesia unei insule plutitoare, pe care o vor numit Noul-Lummerland și care va servi drept reședință ulterioară a lui Jim. Acesta se logodește cu prințesa Li Si, așa cum îi promisese împăratul Mandalei, și primește ca dar de la Lukas o locomotivă proprie, pe care o numește Molly.

Ce se întâmplă după, vom afla din continuarea poveștii, Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Experiențe prin două anotimpuri

Zilele astea am făcut un drum la Brașov, acolo unde am întâlnit prieteni dragi de care ne era foarte dor. Am programat o plecare de un week-end chiar dacă au  existat zilele acestea libere de care nu ne mai putem debarasa. Sunt așa de multe și fragmentează atât de tare programul că mai mult încurcă decât eliberează.

Mă uit cu uimire la știrile care vin dinspre locurile asaltate de la munte și mare și nu mă pot întreba de unde atâta risipă, dar mai ales, de ce nevoia de-ați bate joc de banii pe care, teoretic, îi câștigi cu atâta trudă. Însă se știe că există o serie de oameni care nu depun prea mult efort pentru a-i câștiga și în consecință, îi risipesc la fel de ușor.

Nu e și cazul meu, așa că trebuie să fiu foarte atentă cum și ce fac pentru a îmbina utilul cu plăcutul în limitele pe care le am.

Ieșirile noastre sunt mai mult decât domestice, deoarece nu mai suntem la prima tinerețe pentru a sta nopțile prin cluburi cu mulți decibeli.
Cum am ajuns acolo am avut parte de o provocare, pentru că prietenii noștri s-au hotărât să se apuce de grădinărit. Și cum totul era în fază încipientă, am putut participa și noi, activ, la mai multe etape. Mi-am adus aminte ce frumos am realizat, acasă, o micuță grădină, atunci având timp să urmărim toate plantele pe care le-am plantat, mai bine de trei luni, cât a durat până au ajuns la etapa finală: rodul.

Am văzut cum se face asta la scară mai mare, iar copiii au participat și ei atât cât s-au priceput și cât li s-a părut interesant.
Multe legume și flori au fost plantate, în seră având prioritate roșiile, ardeii, castraveții și vinetele, asortate cu plantele aromatice – cimbru, salvie, mentă – cică astea fiind bune contra dăunătorilor.

Cum spuneam, copiii au pus îngrășământ la tufele de lavandă și garofițele pe care le-am pus, dar au și făcut un mic strat de-a lungul unui gărduț pe care au fost plantate mai multe sorturi de floricele. Sunt convinsă că la ce bucurie a fost, musai să răsară tot ceea ce s-a însămânțat.

Pentru că a necesitat să mergem la Hornbach, iată că am găsit și ceea ce ne doream de foarte multă vreme: plante carnivore. Am mai vorbit despre ele, pentru că Luca și-a dorit acest lucru. Cum a fost puteți citi mai jos.

Plante de tot soiul. Astăzi, plante carnivore!

Multă atenție a mai primit planta asta. La un moment dat, copiii au căutat insecte pentru a o hrăni. Au încercat cu furnici, dar nu au avut sorți de izbândă. Pe urmă au găsit o albină iar asta a schimbat complet treaba. De îndată ce ea a fost pusă în „gura” plantei, ea s-a închis (în înregistrarea video nu am avut răbdare să mai aștept și imediat ce am oprit înregistrarea, planta s-a închis). La fel s-a întâmplat și atunci când a primit muște, de unde rezultă că acidul formic nu îi este pe plac.

După atâta grădinărit, am plecat împreună cu copiii la o vizită prin sat.

Localitatea este atestată documentar din 1240, cu numele Mons Sancti Petri. A fost înființată însă mai devreme, în timpul stăpânirii Ordinului cavalerilor teutoni, și anume de „grupul celor o sută” de prejmereni. Tot din secolul al XIII-lea datează biserica în stil romanic de pe dealul Sânpetrului, dărâmată în mare parte în 1794. Urmele unei picturi pe unul dintre pereții cetății fortificate i-a determinat pe experți să presupună că, în acel loc, călugării cistercieni construiseră o mănăstire în jurul anului 1240.

În timpul năvălirii turcești din 1432, Sânpetrul a fost distrus parțial, în același secol fiind ridicate zidurile fortificației țărănești la înălțimea de opt metri. Într-o etapă ulterioară (1610), au fost construite și încăperi pe două etaje și cinci turnuri de apărare. Puternicul incendiu din 1625 a distrus arhiva satului. Cele mai vechi acte din arhivă datează din 1750. O nouă năvălire a turcilor în Țara Bârsei, în 1658, a stârnit în Sâmpetru un nou incendiu devastator și o serie de victime, omorâte și înmormântate chiar în biserică.

În 1713 s-a prăbușit turnul clopotniței, iar în 1760 un nou incendiu a distrus până la temelie casele a 30 de proprietari de pământuri, 48 rămânând fără hambare și grajduri. Anul 1769 este marcat și el de un incendiu devastator. Între 1778 și 1782 a fost construită noua clopotniță, care s-a prăbușit totuși, provocând mari pagube. La un an după dărâmarea parțială a bisericii vechi, în 1794, a început construcția celei noi și a clopotniței din partea de est. În 1825 a fost construită clădirea noii primării, lângă vechea poartă a cetății.

Anii 1823 și 1855 au adus din nou incendii în sat. În ultimul, Sânpetrul a ars de cinci ori.

La 25 august 1937 ia ființă prima școală de instructori planoriști din România, pe aerodromul de la Sânpetru, avându-l ca instructor pe pilotul german Ernst Philipp. Până la 15 noiembrie, în același an, au fost realizate 1.730 zboruri, totalizând 141 ore de zbor, cu 5 zboruri de peste 5 ore și stabilirea a două recorduri naționale. Au fost realizate 57 de brevete, clasele A, B, C, și au fost brevetați 30 de instructori de zbor fără motor. (sursa: wikipedia)

În sat este un parc, foarte frumos, pe care-l vizităm de fiecare dată. Și acum a fost la fel și chiar dacă copiii au mai crescut, tot au tras o partidă de joacă cu atât mai mult cu cât nu era nimeni care să-i deranjeze.

Cât despre păpădiile întâlnite pe drum, ele au constituit o bucurie pură și au îndemnat la un joc ce părea fără final.

Luni eram deja acasă pentru că se apropie tezele și evaluările și nu e vreme de petrecut prea mult. Am trăit la intensitate maximă acest final de aprilie care numai a primăvară nu a semănat, având 29 de grade în termometre.

De aceea ne-a și prins nepregătiți, noroc cu puzderia de magazine de unde ne-am putut achiziționa hainele de vară.
Cât despre prietenii noștri, o plăcere să fim alături de ei și minunata lor familie!
Să mai spun că așteptăm următoarea revedere?
Ar fi de prisos! 🙂