Sunt seri în care nu știi exact ce te întoarce spre lucrurile de odinioară. Poate că e vremea de afară, poate o poveste citită la momentul potrivit, poate dorul de o viață care nu mai este sau, pur și simplu, liniștea prea mare din casă. Uneori, toate se adună fără să ne dăm seama și ne poartă înapoi, spre gesturi, amintiri și bucurii pe care credeam că le-am lăsat undeva, în urmă.
Nu știu care dintre toate acestea m-a făcut să mă reapuc de tricotat. Știu doar că, după atâția ani, am simțit din nou nevoia să iau andrelele în mâini și să mă las prinsă de ritmul lor liniștitor.
Totul a început, poate, de la o poveste pentru copii, scrisă de Maggie O’Farrell, Băiatul care și-a pierdut scânteia, o carte care abia a ajuns în biblioteca mea. O fi fost datorită poveștii, ori a vremii de afară, nostalgia sau singurătatea din casă au deschis, fără să-mi dau seama, o ușă către o parte din mine pe care o țineam de multă vreme închisă.
Am tricotat mult la viața mea. Zeci de pulovere, fără să exagerez cu nimic, dar și căciuli, fulare, fuste, rochii, cardigane, jambiere. Am trecut prin tot felul de modele, culori și texturi, am încercat, am desfăcut, am luat-o de la capăt și am dus la bun sfârșit nenumărate lucruri. Pe toate le-am făcut cu dragoste, cu răbdarea aceea pe care numai lucrul de mână ți-o poate cere și, în același timp, ți-o poate dărui.
Apoi, la un moment dat, m-am oprit.
Au trecut ani de când n-am mai tricotat. Au fost câteva tentative, începuturi abandonate, andrele lăsate deoparte și fire care au rămas să-și aștepte vremea într-un dulap. Nu știu dacă am uitat să tricotez sau dacă, pur și simplu, viața m-a dus în alte direcții. Știu doar că bucuria aceasta, cândva atât de firească, a rămas undeva în mine, în așteptare.
În seara aceasta, am deschis dulapul și am scos punga cu multe bobine de fir pentru tricotat. Le cumpărase Bogdan, cu doi-trei ani înainte să plece. Bogdan nu mai este de trei ani, iar firele acestea au rămas aici, ca niște lucruri mărunte care păstrează, fără să spună nimic, urmele unei vieți.
Le-am privit și, dintr-odată, am știut ce vreau să fac.
M-am apucat de o jachetă, începută de sus, cu mânecile raglan. Am lucrat două ore și jumătate fără să-mi dau seama când a trecut timpul. Când m-am uitat, aveam deja paisprezece centimetri tricotați. Paisprezece centimetri dintr-o jachetă care, pentru mine, înseamnă deja mai mult decât o haină.
Acum trebuie să mă opresc și să merg la culcare. Mâine voi continua. Firele sunt acolo, andrelele sunt la locul lor, iar eu am regăsit un gest pe care îl credeam pierdut.
Trăim într-o societate a consumului, în care aproape totul se găsește atât de ușor. Intrăm într-un magazin, alegem ceea ce ne place și plecăm acasă cu un lucru gata făcut. De multe ori, este mai simplu, mai rapid și chiar mai ieftin decât să-l faci singur. Nu cred că este ceva rău în asta. Nici nu cred că trebuie să renunțăm la lucrurile comode pentru a ne întoarce la cele de odinioară.
Dar există ceva ce nu se poate cumpăra odată cu un pulover și nici nu se poate măsura în prețul unui obiect.
Tricotatul înnoadă, într-un fel aparte, nu doar firele, ci și emoțiile, amintirile și stările noastre. Fiecare rând adună câte puțin din timpul pe care i-l dăruim. Uneori, tricotăm cu gândul la cineva, alteori ca să ne liniștim, să ne ocupăm mâinile sau să facem puțină ordine în tumultul din noi. Și, fără să ne dăm seama, toate acestea rămân acolo, prinse între ochiuri.
Fiecare lucru tricotat are o poveste. Spune ceva despre omul care l-a făcut, despre felul în care se simțea atunci, despre răbdarea lui, despre bucuriile și tristețile pe care le purta în suflet. Peste ani, nici nu-ți vei mai aminti toate gândurile dintr-o anumită seară, dar vei putea privi jacheta, puloverul sau fularul și vei ști că, undeva, într-un anumit moment al vieții tale, ai fost acolo, cu andrelele în mâini și cu toate ale tale în inimă.
Iar lucrul acela va păstra ceva din tine.
De aceea, ceea ce facem cu mâinile noastre ne oferă o bucurie pe care lucrurile cumpărate nu o pot înlocui. Nu pentru că ar fi mai frumoase sau mai valoroase în ochii celorlalți, ci pentru că în ele există o parte din timpul nostru, din răbdarea noastră și din felul nostru de a fi. Sunt lucruri în care nu investim doar materiale și muncă, ci și o bucățică din viața noastră.
În seara aceasta, după atâția ani, mi-am dat seama că nu mă reapucasem doar de tricotat. Mă întorsesem la ceva ce îmi făcuse bine cândva. La un ritm cunoscut, la o bucurie simplă, la o formă de liniște pe care nu trebuie să o caut prea departe.
Nu vreau să caut neapărat o explicație. Uneori, este suficient să lași mâinile să-și amintească ceea ce sufletul nu a uitat niciodată.
Mâine voi mai tricota câțiva centimetri. Apoi alții, și alții, până când jacheta va prinde formă. Nu știu când o voi termina, dar nici nu mă grăbesc. De data aceasta, nu am de gând să mă întrec cu timpul.
Am învățat că unele lucruri merită făcute încet. Și că, uneori, în timp ce construim ceva cu mâinile noastre, se întâmplă să adunăm la loc și câteva bucăți din noi.
În seara aceasta, am tricotat paisprezece centimetri de jachetă.
Și poate că, fără să-mi dau seama, am început să tricotez și puțină liniște pentru sufletul meu.
