Anii trec, întâmplările se adună, fie că sunt bune, fie că sunt rele. Și nu-ți amintești doar de cele care te-au făcut să zâmbești. Îți amintești și de cele care au lăsat o mare tristețe în viața ta, de cele care au schimbat ceva în tine și după care nimic n-a mai fost la fel.
Dimineața mea a început cu un ceai English Breakfast. Nu pentru că mi-aș fi dorit neapărat să beau ceai, ci pentru că mă încearcă o răceală, cu dureri de mușchi și de articulații, și nu m-am simțit deloc în formă.
Am citit aseară că asupra Pământului s-a abătut o furtună electromagnetică și era pusă acolo și întrebarea: „Voi cum vă simțiți?”. Acum, nu știu dacă starea mea are vreo legătură cu furtuna electromagnetică sau dacă e vreo răceală pe care am pescuit-o de pe la copii. Cert este că nu m-am simțit bine nici dimineață și nici acum nu pot spune că mi-am revenit.
Revenind la English Breakfast, sau, mai bine zis, la ceaiul englezesc, l-am băut pentru că am constatat că nu mai aveam cafea în casă. Și mi-a fost atât de lene să mă îmbrac și să ies după cafea, încât am renunțat la idee și am făcut un ceai. Un ceai care, de altfel, îmi place foarte mult, cu puțin lapte.
Am stat cu ceaiul alături și am citit Fiicele din Shandong, o carte apărută la Editura Litera, scrisă de Eve J. Chang. Îmi place cartea, îmi plac poveștile chinezești și îmi place și felul în care este scrisă. Nu e foarte grea, nici foarte complicată, dar are ceva care m-a prins și mi-a adus o stare de bine.
Am zăcut așa, între cărți. Pentru că, în paralel, sunt și în livadă. În livada Marinei, unde este Niutocika, alături de Tusia. Vai, cât îmi plac numele astea! Alinturile astea, diminutivele rusești, au ceva aparte. Îmi plac într-un mare fel.
Așa că mai ieșeam din compania Fiicelor din Shandong și mă întorceam în Livadă, mai citeam câteva pagini, mai schimbam decorul, mai îmi trăgeam sufletul. O zi liniștită, fără prea multe pretenții, în care tot ce-mi doream era să mă simt puțin mai bine.
După-amiază, însă, am tras o fugă până la Suceava.
Pe 11 octombrie, acum trei ani, avea loc înmormântarea lui Bogdan. Pe vremea asta mă despărțeam definitiv de el și, chiar dacă au trecut trei ani, data asta nu e una oarecare. Așa că am plecat la cimitir să duc niște flori și niște lumânări. Și să mai vorbesc puțin cu el. Să-i mai spun una, alta, așa cum faci când ajungi într-un loc în care ai rămas cu atât de multe lucruri nespuse.
Bogdan e înmormântat într-un loc în care se află un copac falnic. Copacul acesta este însă năpădit de o plantă cățărătoare, cu niște frunze roșii, roșii. Toamna, imaginea este spectaculoasă. E ceva atât de frumos în felul în care se împletesc copacul și frunzele acelea roșii, încât cred că nici dacă și-ar fi planificat singur un asemenea loc de odihnă, greu l-ar fi găsit.
Am stat acolo, am aprins lumânările, am pus florile și am mai vorbit puțin cu el.
Apoi m-am întors acasă cu o grămadă de gânduri amestecate. Fără niciun plan pentru viitorul apropiat, deși aștept cu nerăbdare să plec la Gabi. Dar, pe drumul de întoarcere, tot ce mi-am dorit a fost să ajung acasă și să-mi fac un ceai.
Mi-am făcut un ceai de ghimbir.
Încă o dată îmi dau seama că, în casa copilăriei mele, ceaiul era asociat doar cu boala. Beam ceai numai când eram bolnavă. În rest, ceaiul nu prea avea loc în viața noastră. Și uite că acum, la atâția ani distanță, m-am întors la el tot pentru că nu mă simt bine.
Am mâncat și o lămâie crudă. Mi s-au strepezit creierii, dar am mâncat-o, pentru că nu aveam altceva prin casă care să-mi vină în minte. Doctorița mi-a spus să merg să-mi iau niște Molekin Immuno, așa că mâine o să mă duc să cumpăr. Până atunci, am ronțăit o lămâie, am băut un ceai de ghimbir și m-am băgat în pat.
Mai trag cu ochiul la Asia Express. Mi-ar plăcea foarte tare să fiu acolo. Cultura asta asiatică mă fascinează, mă atrage și simt că aș vrea să văd cu ochii mei toate locurile acelea, să le cunosc oamenii, obiceiurile, poveștile. E ceva acolo care mă cheamă.
Dar acum nu vreau nimic. Vreau doar să stau în pat, să mă uit la televizor și să-mi las gândurile să se așeze.
Știu că, acum trei ani, după ce l-am înmormântat pe Bogdan, m-am îmbolnăvit serios, fizic. Am zăcut câteva zile. Atunci au fost și niște zile foarte reci, niște seri în care înghețai de-a binelea. Iar naveta asta pe care am făcut-o, plecând dimineața la ora opt și întorcându-mă seara la ora nouă, a fost foarte grea.
A fost o perioadă grea. Și pentru trup, și pentru suflet.
Uneori mă gândesc cât de mult poate să ducă un om și cât de mult se adună în el fără să-și dea seama. Pierderi, drumuri, oboseală, griji, toate zilele acelea în care trebuie să te ridici și să mergi mai departe, chiar dacă nu știi prea bine de unde să-ți iei puterea.
Dar asta e. El a plecat, eu am rămas.
Sper să-i fie bine acolo unde este. Și sper să se mai uite din când în când, nu neapărat la mine, ci la fiul lui, pe care l-a lăsat în urmă când băiatul nici măcar nu terminase liceul.
Sunt lucruri pe care timpul nu le șterge. Poate le așază undeva, într-un colț al sufletului, de unde ies la suprafață în anumite zile. În zilele în care te oprești, te uiți înapoi și îți dai seama cât de mult s-a schimbat viața ta.
Astăzi a fost o astfel de zi.
Un ceai englezesc dimineața, câteva pagini citite, o livadă în care m-am refugiat printre personaje și povești, un drum la Suceava, niște flori, câteva lumânări și o mulțime de gânduri.
Și, la final, tot un ceai. De data asta, de ghimbir.
Poate că mâine o să mă simt mai bine. Poate că o să-mi revină și energia, și cheful de viață, și dorința de a face planuri. Deocamdată, nu-mi doresc nimic.
Doar să-mi fie mai bine.
Și să-i fie și lui bine, acolo unde este.
