Sau cum am mers la flebologie și am ieșit cu venele mai liniștite, dar cu vocabularul traumatizat.
Astăzi a fost o zi energică. Din categoria celor în care se întâmplă de toate, iar la final, când te așezi să-ți tragi sufletul, îți dai seama că ai material suficient pentru o poveste.
Dar întâmplarea de la medic merită, de departe, un loc pe podium.
M-am programat la flebologie, pentru că am niște probleme cu venele. Eu, în mintea mea, construisem deja un scenariu medical cu gravitate, complicații și, eventual, un final de sezon. Din fericire, realitatea s-a dovedit mai blândă. Venele nu erau chiar atât de dramatice pe cât le credeam.

Dramatică a fost, în schimb, comunicarea.
Am ajuns la ora stabilită, iar punctualitatea a fost impecabilă. Intru în cabinet și mă întâmpină un domn doctor. Un bărbat trecut de prima tinerețe, cu prestanță, cu atitudine, cu un aer de om care știe ce face și, bonus, cu o condiție fizică ce putea inspira încredere până și unei vene capricioase.
— Bună ziua!
— Bună ziua!
— Vă rog să puneți paltonașul pe cuieraș, să vă dați papuceii jos, să luați loc pe scăunel, iar rucsăcelul să-l puneți pe scăunul de lângă.
M-am așezat.
Și am început să mă întreb dacă, în loc de consultație, urmează să primesc și un abțibild cu „Bravo, ai fost cuminte!”.
Paltonaș. Cuieraș. Papucei. Scăunel. Rucsăcel.
Un festival al diminutivelor. O explozie de tandrețe lexicală. O avalanșă de „-el” și „-ică” care mă făcea să mă simt mai degrabă înscrisă la grupa mijlocie decât venită să-mi verific circulația venoasă.
Eu, femeie în a doua tinerețe. El, bărbat în toată maturitatea. Și, între noi, un limbaj care părea să fi rămas blocat undeva în perioada în care pacienții primeau plasturi cu ursuleți.
Am zis să nu judec pripit. Poate așa vorbește omul. Poate e stilul lui. Poate consideră că diminutivele relaxează pacientul.
Numai că eu venisem să-mi povestesc problema, nu să-mi fie micșorată gramatical garderoba.
Am început să-i explic ce mă supără. După câteva minute, însă, am simțit că monologul meu medical nu se încadra chiar în ritmul cabinetului. Formularul era mai eficient decât povestea: întrebare, răspuns, bifă. Viața, în schimb, are prostul obicei de a nu încăpea în căsuțele pretipărite.
După ce a notat și a bifat ce era de bifat, domnul doctor mă invită la următoarea etapă:
— Dați-vă pantalonașii jos și puneți-vă pe această placă.
Aici am simțit că trebuie să intervin. Nu pentru placă. Nu pentru consultație. Nici măcar pentru pantaloni. Ci pentru pantalonașii care, deja, deveniseră o problemă de principiu.
— Dumneavoastră de ce vorbiți numai în diminutive? In definitiv și la urma urmei, suntem doi adulți. Eu nu sunt niciun copil. Mi se pare o chestie bizară, cumva nefirească.
Domnul doctor, ușor surprins de revolta mea lingvistică, mă întreabă:
— Și ce vreți, doamnă, cum ați vrea să vorbesc?
— Normal. Pantaloni. Ciorapi. Chiloți. Cuvintele există, sunt funcționale, nu mușcă și nici nu necesită anestezie.
Nu cerusem discurs academic, nici recitare din DEX. Doar să nu fiu transformată, în cinci minute, într-un copil căruia i se explică unde să-și pună papuceii.
M-am dezbrăcat, am rămas în chiloți și ciorapi și m-am urcat pe placa pentru ecografia Doppler. Și, pentru că universul are un simț al umorului destul de bine dezvoltat, vine și verdictul:
— În cazul ăsta, am să vă spun că nu aveți niște varicele, ci aveți niște varicoaie.
Varicoaie.
M-am uitat la el.
În acel moment, vocabularul meu interior a făcut o ședință extraordinară, dar am decis să nu deschid și un cabinet de lingvistică vasculară.
Am continuat consultația. Mi-a explicat ce se întâmplă, care sunt soluțiile și ce ar trebui făcut. Am coborât de pe placă, mi-am pus pantalonii și m-am așezat în fața lui, pregătită pentru partea serioasă a discuției.
La piciorul stâng, o venă trebuie sclerozată. O procedură de 15–30 de minute, fără internare. Cost: 2.300 de lei, cu tot cu ciorapul compresiv.
Ciorapul compresiv.
Nu ciorăpelul.
Deși, după introducerea în universul diminutivelor, mă așteptam sincer ca oferta să includă și un ciorăpel premium, poate cu fundiță, eventual cu rate fără dobândă.
La piciorul drept, o altă procedură, al cărei nume l-am reținut aproximativ drept „venostazie” sau „venostezie” — ceva care încă se află în negocieri cu memoria mea — costă 1.000 de lei. Ciorapul, de data aceasta, îl cumpăr eu. Medicul îmi va da și o scrisoare pentru medicul de familie.
Am întrebat despre efecte adverse, recuperare, ce presupune după intervenție. Am pus întrebări. Multe. Pentru că, surpriză, pacienții adulți au această particularitate: vor să știe ce li se face, de ce li se face și ce urmează după ce ies din cabinet. Nu doar să execute instrucțiuni și să-și pună rucsăcelul la loc.
Apoi am întrebat despre avion. La finalul anului plec și voiam să știu dacă este în regulă să fac intervenția înainte de zbor.
— Da, este indicat, a venit primul răspuns.
După care, în urma discuției:
— Mai bine nu. Faceți după ce vă întoarceți.
Așa că am plecat de la cabinet cu venele ceva mai puțin alarmante decât le credeam, cu o programare pentru începutul anului viitor, cu informații medicale, cu întrebări încă rumegate și cu o colecție de diminutive care mă urmăreau imaginar până la lift.
Paltonașul. Papuceii. Scăunelul. Pantalonașii. Varicoaiele. Ciorăpelul.
Mă rog, dacă tot am venit pentru vene, măcar să fi plecat cu ele în stare bună și cu restul anatomiei lingvistice intacte.
Nu am nimic împotriva oamenilor amabili. Nici împotriva diminutivelor. Folosite firesc, sunt simpatice. Dar există o diferență între căldură și infantilizare. Între a-i vorbi unui om cu blândețe și a-i vorbi de parcă ar fi incapabil să înțeleagă cuvintele normale.
Poate că medicul nu a avut nicio intenție neplăcută. Poate așa este stilul lui. Dar intenția nu anulează felul în care celălalt receptează experiența.
Eu nu aveam nevoie de pantalonași ca să mă simt confortabil la consultație. Aveam nevoie de explicații clare, de dialog, de respect și de un vocabular care să nu mă trimită, fără voia mea, înapoi la grădiniță.
În concluzie, astăzi am aflat că venele mele nu sunt chiar atât de rele, că există proceduri care se pot rezolva relativ simplu și că, aparent, flebologia are și o ramură lingvistică neacreditată, dar foarte activă: diminutivologia.
Iar eu, până la următoarea consultație, voi exersa un lucru esențial:
Dacă mi se spune „pantalonașii”, voi răspunde calm „pantalonii”.
Dacă mi se spune „ciorăpeii”, voi cere „ciorapii”.
Iar dacă mai aud „varicoaie”, s-ar putea să cer și un dicționar, pe lângă ecografia Doppler.
Pentru că venele pot fi tratate. Diminutivele, însă, au nevoie de dozaj.
Și, ca orice tratament, dozajul ar trebui să fie stabilit în funcție de pacient, nu administrat cu lingurița.