Dimineața, la Rainbow Land. Soare frumos, o zi din aceea pe care ai vrea s-o parcurgi de mai multe ori.
Atelierul a fost destul de încărcat. Asta și pentru că, în timp ce noi ne desfășuram activitățile, au venit să aranjeze sala cei care aveau o petrecere după noi. Nu pot spune că m-a deranjat neapărat, însă copiii reacționează la orice stimul din exterior. Sunt atât de efervescenți și de imprevizibili, încât trebuie să am mereu câteva atuuri scoase din mânecă, ca să-i țin aproape și să le păstrez atenția.
Sunt zile în care lucrurile se așază de la sine și zile în care trebuie să găsești din mers soluții. Astăzi a fost, mai degrabă, despre a doua variantă.
O crizantemă și o poveste despre nume
Am avut povestea Crizantema, pe care a citit-o Darius. Sunt mulți copii bolnavi în perioada aceasta și cred că mă prinde și pe mine ceva. Am o stare ciudată, mă dor toți mușchii, așa că mi-am făcut un ceai de ghimbir și am luat o pastilă cumpărată din Marea Britanie. Am convingerea că, dacă am cumpărat-o de acolo, e mai bună. Nu știu dacă este chiar așa, dar, în fine, este un Cold Relief pentru noapte.
L-am rugat pe Darius, care era și el răcit, să citească povestea, apoi am analizat-o împreună cu copiii.
Cartea are ilustrații foarte frumoase pe fiecare pagină și merită să te oprești asupra lor. Am făcut asta împreună cu cei mici, iar discuția a devenit una foarte interesantă. Am pornit de la o întrebare: s-au gândit vreodată că numele pe care îl poartă nu li se potrivește? Și-ar fi dorit vreodată să se numească altfel?
Ieri, la o întâlnire cu o clasă întâi, mai bine de jumătate dintre copii au spus că și-ar fi dorit un alt nume. Astăzi, la Rainbow Land, am avut o singură excepție: Bogdănel, care și-ar fi dorit să-l cheme Alexandru. Motivul? Alexandru este prietenul lui. Cel puțin asta ne-a mărturisit.
În rest, fiecare era încântat de numele pe care îl poartă.
Îmi place la Crizantema faptul că deschide uși către discuții la care poate nu te-ai fi gândit. Pornind de la o poveste, ajungi în colțuri mai ferite ale sufletului copiilor, acolo unde se ascund întrebări, preferințe, emoții și lucruri pe care nu le spun întotdeauna de la sine.
Uneori, e suficient să pui întrebarea potrivită și să le dai timp să răspundă.
Dovleci, texturi și curiozitate fără limite
Apoi au venit dovlecii. I-am cioplit și, bineînțeles, am avut parte de reacțiile pe care le întâlnesc de fiecare dată.
„Uah, ce muci!”
„Aaa, ce urât!”
„Ce alunecos!”
Și câte și mai câte.
Dar curiozitatea este mult mai mare decât toate aceste reacții. Copiii voiau să vadă ce se ascunde în interiorul dovlecilor, chiar dacă nu le era cu totul străină experiența. Numai că, de fiecare dată, descoperi altceva.
Cei doi dovleci pe care i-am adus înăuntru aveau în interior ceva asemănător unei țesături de păianjen. Foarte interesant! Le-am făcut câte două rânduri de ochi, pentru că au fost lucrați pe fiecare parte, și câte două rânduri de guri.
Unul dintre ei a sfârșit, până la urmă, terciuit, după ce Darius a avut o problemă cu el.
Așa sunt atelierele cu copiii: nu poți anticipa totul, iar rezultatul nu este întotdeauna cel pe care ți l-ai imaginat. Dar tocmai aici stă o parte din farmecul lor. În ceea ce descoperim, în reacțiile spontane și în felul în care fiecare își trăiește experiența.
Creion, plastilină și exercițiul răbdării
Am continuat cu câteva fișe de lucru, în care am folosit atât creionul, cât și plastilina.
Cu plastilina, copiii au făcut niște „cârnăciori”, pe care i-au modelat astfel încât să semene cu niște dune și să umple un anumit traseu. I-am invitat să folosească diferite culori și să modeleze plastilina într-un anumit fel.
Unii au reușit, alții nu chiar.
Dar, până la urmă, important este exercițiul. Să încerci, să repeți, să descoperi cum funcționează lucrurile și să nu te oprești doar pentru că prima încercare nu ți-a ieșit.
Nu toate activitățile trebuie să se încheie cu un rezultat perfect. Uneori, ceea ce contează cel mai mult este ceea ce se întâmplă pe parcurs.
Dovleci colorați cu pipeta
O altă activitate a fost colorarea unui dovleac cu ajutorul pipetelor și al colorantului.
La prima vedere, ai putea crede că este o activitate simplă. Pui culorile și gata, ai un dovleac frumos. Numai că, înainte să ajungă la partea propriu-zisă de colorare, copiii au de parcurs mai multe etape. Iar fiecare dintre ele contează.
Am descoperit, de exemplu, că sunt copii care nu știu să pună într-o folie. Nu este absolut nicio problemă. Sunt și adulți care nu știu să facă asta.
Dar tocmai de aceea lucrăm. Pentru a învăța, pas cu pas, lucruri care poate nouă, adulților, ni se par banale.
Cum pui materialul în folie? Cum lipești bucata de șervețel tăiată în formă de dovleac? Cum respecți marginile și cum faci să nu depășești conturul? Cum întinzi uleiul cu ajutorul unei dischete? Cum așezi culorile și cum le folosești?
Sunt mai multe etape decât ai crede. Fiecare cere atenție, răbdare și puțină îndemânare.
Copiii au trecut prin toate, fiecare în ritmul său, iar la final au ieșit niște dovleci frumoși și colorați.
Dincolo de rezultat, mie îmi place să observ toate aceste mici deprinderi care se construiesc aproape pe nesimțite. Felul în care un copil învață să respecte un contur, să folosească un instrument, să urmeze niște pași sau să ducă la capăt o sarcină. Lucruri mici, dar care se adună.
Scrisul de mână și bucuria de a descoperi
După activitățile de grup, am lucrat cu Casandra și Iris.
Cu amândouă am citit și am scris de mână.
Casandrei i-am dat o propoziție și am rugat-o să-i schimbe ordinea cuvintelor, astfel încât să obțină alte propoziții, dar care să aibă sens. Un exercițiu care cere atenție, flexibilitate și înțelegerea relațiilor dintre cuvinte.
Cu Iris am lucrat la recapitulare. A exersat litera „r” mic de mână și litera „c” mic de mână.
Există ceva aparte în curiozitatea copiilor față de scrisul de mână. În dorința de a vedea cum se formează literele, cum se leagă între ele și cum, din câteva semne așezate pe hârtie, se construiesc cuvinte.
Sunt provocări multe în ceea ce-i privește pe copii. Fiecare vine cu ritmul său, cu felul lui de a înțelege, cu lucrurile pe care le stăpânește deja și cu cele pe care abia începe să le descopere.
Și atunci, ce ai de făcut tu, ca adult?
Să găsești resursele necesare pentru a continua. Zi după zi. Să te adaptezi, să cauți alte variante, să schimbi abordarea când este nevoie și să nu uiți că procesul acesta, numit educație, se construiește în timp.
La Rainbow Land, învățarea se întâmplă prin joacă
Un lucru la care țin mult este că, la Rainbow Land, activitățile acestea nu le dau copiilor senzația că fac teme.
Nu simt că trebuie să stea cuminți și să rezolve niște sarcini doar pentru că așa trebuie. Se joacă, experimentează, ating, modelează, colorează, citesc, scriu și descoperă. Au parte de experiențe senzoriale, de provocări și de momente în care învață fără să simtă că învățarea este o obligație.
Iar asta contează enorm.
Pentru că educația nu înseamnă doar să bifezi niște activități sau să ajungi la un rezultat. Înseamnă să creezi contexte în care copilul să fie curios, să aibă curajul să încerce, să greșească, să pună întrebări și să mai încerce o dată.
Și, de ce nu, să se simtă bine în tot acest proces.
Rainbow Land este un loc frumos. Este curat, este cald și are atmosfera aceea în care poți să construiești experiențe frumoase alături de copii.
Astăzi am avut de toate: o poveste care ne-a dus spre întrebări despre identitate și prietenie, dovleci care ne-au provocat simțurile, plastilină care ne-a pus la încercare îndemânarea, culori care au cerut răbdare și litere care au prins contur sub mâinile copiilor.
A fost o zi plină. Poate chiar prea plină pe alocuri. Cu stimuli din toate părțile, cu multă energie și cu nevoia permanentă de a găsi soluții.
Și, peste toate, cu o stare fizică nu tocmai grozavă, care mă face să mă întreb dacă nu cumva urmează să mă alătur și eu celor răciți.
Dar sunt zile pe care, chiar și atunci când te obosesc, ai vrea să le mai trăiești o dată.
Pentru că, la final, dincolo de dovlecii ciopliți, de fișe, de culori și de litere, rămâne ceea ce contează: timpul petrecut împreună, lucrurile descoperite și bucuria de a vedea cum, puțin câte puțin, copiii cresc.
Iar mâine o luăm de la capăt. Cu alte provocări, alte întrebări și, cu siguranță, alte lucruri de descoperit.
