Astăzi am fost la Rainbow și am avut parte de un atelier frumos, plin de culoare, energie și întâmplări care merită povestite. S-a petrecut însă și o secvență aparte, una care nu a avut legătură cu copiii, ci cu altceva. Nu simt că pot scrie despre ea acum. Unele lucruri au nevoie să se așeze înainte de a fi așternute pe hârtie. Le voi lăsa să respire peste noapte și poate mâine voi găsi cuvintele potrivite. Merită să rămână aici, în jurnalul acesta al existenței mele.
Până atunci, vreau să povestesc despre momentul meu de sport de pe stadion.
Cred că era în jur de ora cinci când am ajuns. Spre surprinderea mea, pista era aproape pustie. De obicei, locul acesta forfotește de oameni de toate vârstele: alergători, adolescenți care se antrenează, copii care se joacă printre culoare. Astăzi însă domnea o liniște neobișnuită.
La un moment dat și-a făcut apariția o familie: doi adulți și trei copii. Copiii erau încă mici; cel mai mare cred că abia ajunsese în școala primară. I-am observat în timp ce îmi făceam turele. După câteva minute de încălzire, s-au hotărât să organizeze o întrecere.
Și atunci am văzut ceva care mi-a rămas în minte.
Cei doi adulți au pornit să alerge, dar după aproximativ cincizeci de metri erau deja fără resurse. Nu vorbesc despre o alergare susținută sau despre vreun efort sportiv deosebit. Pur și simplu nu au mai putut continua. Au încetinit, s-au oprit, iar copiii și-au văzut mai departe de joacă, sărind în toate direcțiile cu energia aceea inepuizabilă pe care numai copilăria o cunoaște.
Scena avea ceva comic și, în același timp, ceva trist.
M-am gândit atunci la dimineața acestei zile. Când am plecat de acasă ploua torențial. După ce au ajuns primii doi copii la atelier, erau atât de veseli și de luminoși, încât le-am spus în glumă:
— O să vedeți că nu trece mult și iese soarele.
Și chiar așa a fost.
Poate tocmai de aceea imaginea familiei de pe stadion m-a atins într-un fel aparte. Mă uitam la cei doi părinți și mă gândeam cât de greu trebuie să fie să încerci să ții pasul cu copiii atunci când propriul corp începe să îți pună limite.
Spun asta și din experiență. Pe al doilea fiu al meu l-am născut când aveam treizeci și opt de ani. Nu am fost niciodată un sportiv de performanță și nici nu pretind că sunt într-o formă extraordinară. Dar am încercat întotdeauna să mă păstrez suficient de activ încât să pot alerga, să pot sări, să mă pot rostogoli prin iarbă, să pot face o tumbă dacă situația o cerea. Să pot intra, măcar din când în când, în lumea copiilor fără să rămân spectator la margine.
Desigur, nu există o singură formă de a fi părinte și nici nu cred că valoarea unui om se măsoară în numărul de metri pe care îi poate alerga. Poate că cei doi nu se simțeau bine. Poate că treceau printr-o perioadă dificilă. Poate că erau obosiți după o zi lungă. Poate că sunt o familie extraordinar de fericită și unită. Nu am de unde să știu.
Știu doar ce am văzut.
Am văzut doi oameni care au vrut să creeze un moment frumos pentru copiii lor și care, după acel scurt simulacru de alergare, au părăsit stadionul. Iar imaginea aceasta a rămas cu mine.
Nu ca o judecată.
Mai degrabă ca o întrebare despre timp, despre alegerile pe care le facem pentru noi înșine și despre felul în care încercăm să rămânem prezenți în viața celor pe care îi iubim.
Uneori, o sută de metri spun mai multe decât o conversație întreagă.
