De ani buni, în perioada asta, îmi tot apar în față fotografii cu oameni prin lanurile de rapiță. Apoi vine lavanda. După ea floarea-soarelui. Fiecare cultură își primește sezonul ei de glorie fotografică. Cu porumbul și grâul, în schimb, lumea pare să fie mai rezervată. Sau poate că ele nu au încă un PR la fel de bun.
Nu m-a deranjat niciodată febra asta a fotografiilor dintre flori. Fiecare își caută frumusețea unde simte. Dar m-am surprins astăzi gândindu-mă că eu, de fiecare dată când am oprit lângă un câmp, n-am făcut-o pentru poze. Am plecat aproape mereu cu ceva în brațe pentru activitățile noastre.
Îmi amintesc perfect o floare-soarelui uriașă, luată într-o întoarcere de la mare. Atât de mare încât părea că ocupă jumătate de mașină. Odată cu ea am transportat și un păianjen impresionant, care probabil n-avea niciun chef să-și schimbe domiciliul în ziua aceea. Altădată, dacă îmi amintesc bine, tatăl lui Luca a venit cu o rapiță mai înaltă decât el. Am adus acasă porumb, spice, tulpini și tot felul de bucăți de câmp transformate apoi în joacă, observație, curiozitate și activități făcute împreună cu copiii.
Poate de asta mă uit altfel la toate culturile astea. Pentru mine au fost mereu mai puțin decor și mai mult poveste, material de explorat, de atins, de desfăcut cu răbdare pe masa din bucătărie.
Iar galbenul… galbenul a fost mereu o culoare dragă mie. O culoare solară și, cumva, nedreptățită. Nu-mi amintesc să fi purtat galben în copilărie, dar acum, că tot „m-am albit la cap”, simt că mi se potrivește mai bine ca oricând. Și da, glumesc. Sau poate nu chiar.
Astăzi a fost despre rapiță. Despre galben. Despre câmpurile care îți intră în suflet chiar și când doar treci pe lângă ele. Și despre felul în care unele imagini nu cer neapărat să fie perfecte — doar să rămână undeva, bine păstrate, într-un colț de blog și de memorie.
