Mă uit uneori la numărul anilor mei ca la ceva care aparține altcuiva. Ca și cum certificatul de naștere ar vorbi despre o femeie pe care o cunosc doar din acte, nu și dinăuntrul meu. Pentru că nimic din ceea ce simt nu seamănă cu acel număr rece și contabilizat.
Din exterior, probabil că pare nelalocul lui atâta râs. Atâta optimism. Atâta săritură, zbânțuială, dans și cântec. Parcă nu mai sunt vârstele pentru asta. Parcă există o limită nescrisă după care trebuie să devii așezat, ponderat, elegant în oboseală.
Numai că eu mă văd altfel.
Uneori am senzația aceea stranie, ca într-un film SF, că mă despic în două. Nu brusc, nu dramatic. Cad straturi. Unul câte unul. Se desprind grijile, aparențele, rolurile, toate formele în care încercăm să încăpem ca adulți. Și undeva, foarte în interior, rămâne un copil.
Un copil care nu s-a săturat de joacă. Care încă se miră. Care iubește natura până la lacrimi. Texturile, culorile, pietricelele ciudate, lumina de după ploaie, frunzele care au nervuri perfecte, scoicile, lemnul încălzit de soare. Rămân, după toate straturile căzute, o persoană profund senzorială și teribil de dornică să împărtășească asta.
Poate de aceea copiii îmi reamintesc mereu cine sunt.
În activitatea pe care o fac, ei văd ceva ce eu uit adesea. Astăzi, fetițele cu care am fost m-au îmbrățișat și mi-au spus:
— Mamă, ce bine arăți!
Și m-am blocat puțin.
Pentru că dacă mă întreb pe mine, răspunsul e cu totul altul. Eu văd mâinile. Fața. Gâtul. Abdomenul. Pielea care pare că a pornit o mică răzmeriță și pleacă fiecare bucățică unde vrea ea. Mă uit uneori cu o severitate pe care nu aș avea-o niciodată față de alt om.
Iar apoi există ceilalți.
— Vai, ce bine arăți!
Și de multe ori aproape că mi se pare că își bat joc de mine. Sau poate că eu am uitat complet să mă mai privesc cu blândețe.
Astăzi însă am făcut ceva important pentru mine.
Am alergat patru ture de stadion fără să mă opresc. Nu sprint. Nu spectaculos. O alergare așezată, respirată, dusă până la capăt cu încăpățânare. Și pentru mine asta a fost enorm.
Pentru că lupta asta cu mine însămi există. Dorința de a mă tonifia, de a mă simți mai bine în corpul meu. Știu că nu există miracole și nici victorii definitive. Dar știu și că abandonul nu vindecă nimic.
Așa că las aici trei secunde de bucurie pură.
Fără analiză.
Fără lupă.
Fără critica aceea obositoare care strică tot.
Doar trei secunde în care m-am simțit vie, bine îmbrăcată, frumoasă poate, liberă sigur, cu aerul de afară intrând direct în suflet și cu copilul acela din mine râzând fără niciun motiv complicat.
Și poate că, până la urmă, asta este adevărata tinerețe.
