În sfârșit, oleacă de căldură. Puțin mai senin, câteva raze de soare care au avut puterea să schimbe starea unei zile.
Astăzi, în parcarea mallului din Suceava, am rămas câteva minute în mașină mai mult decât era nevoie. Soarele bătea atât de puternic în parbriz încât am coborât geamul și am stat pur și simplu să mă încălzesc. Să primesc lumina aceea de care mi-a fost atât de dor în lunile lungi de iarnă. N-am făcut nimic altceva. Doar am stat acolo, cu fața în soare, ca o plantă care încearcă să prindă iar viață.
Cu puțin înainte vorbisem cu Gabi. Mi-a povestit despre copacul ei de avocado din curte — un copac minunat, înalt de peste patru metri, poate chiar mai mult. Anul acesta a făcut fructe. Și nu doar că le-a făcut, dar s-au și copt. Mi-a trimis fotografii cu ele, rotunde, grele, gata de mâncat. Mi-a spus că sunt untoase și dulci și că au un gust minunat. Nu are cum să mi le trimită până aici, dar nu contează. Le-am privit în fotografii și, cumva, le-am mâncat cu ochii.
Între timp, am mai făcut și câteva improvizații pentru atelierul de mâine de la Rainbow. Mâine ne întâlnim iar cu copiii și o să fie mult pământ, plantat, mâini murdare și multă agitație. Activitățile acestea practice îmi complică mereu existența: sunt obositoare, necesită pregătire, materiale, energie. Și uneori costă mai mult decât mi-aș dori să recunosc. Dar știu, undeva în forul meu interior, că merită. Copiii trebuie să simtă pământul, să vadă cum crește ceva din mâinile lor.
În paralel, se duce și mica mea luptă cu mine însămi. De două luni fac programul acela de exerciții fizice. Două luni. Și, în loc să slăbesc, stau încăpățânată la 64 de kilograme. Exact acolo. Nici mai mult, nici mai puțin. Iar asta mă enervează peste măsură. Ca să nu mai spun că mi-e mereu foame și că dulcele mă cheamă constant. E o negociere zilnică cu mine însămi: ce să mănânc, cât să mănânc, cum să rezist.
Am terminat și o carte: Refugiul meu, furtuna mea. Acum stau și mă uit la celelalte două de pe noptieră — Uite cum stă treaba de Joan Didion și Drumul către Bethlehem. Le privesc, le răsfoiesc, dar niciuna nu sare, deocamdată, din turnul de cărți ca să spună: „pe mine”.
În schimb, am făcut o comandă nouă. Aștept cu nerăbdare să ajungă Dumnezeul lucrurilor mărunte. Simt că aceea va fi următoarea călătorie.
În rest, e bine.
E bine că sunt funcțională. E bine că băieții sunt bine.
Și dacă stau să mă gândesc… nu știu ce mi-aș mai putea dori, cu adevărat.
Poate doar puțin mai mult soare.
Să pot sta la el mai mult decât câteva minute într-o parcare.
Și să apară iarba. Să înverzească totul.
Pentru că transformările acestea mici din natură — mugurul, lumina, verdele care se întoarce — au o putere incredibilă. Îți amintesc, fără să spună nimic, că totul merge mai departe. Și că, uneori, exact asta este suficient. 🌿☀️
