M-am trezit dimineață cu o energie de parcă soarele ar fi bătut direct în bateriile mele interne. Afară era o lumină atât de frumoasă încât mi s-a părut aproape o risipă să o las să treacă fără să fac ceva cu ea. Așa că am început să mă plimb prin casă cu un chef zdravăn de curățenie.
Am șters geamurile până au devenit aproape invizibile, am schimbat perdelele și am lăsat lumina să intre nestingherită, ca un musafir important.
Cu ocazia asta, am ajuns și la jardinierea din dormitor. Era momentul ei de reîmprospătare. Am afânat pământul, am făcut ordine printre plantele care rămăseseră adunate cuminți doar într-un capăt, am completat cu pământ proaspăt și bun, am mai plantat câteva semințe, le-am udat și, pentru un pic de răsfăț, le-am scos și la aer.
În timp ce scotoceam prin bibliotecă, mutând cărți și ștergând rafturi, am dat peste o cutiuță pe care cred că o avem de dinainte de pandemie. O cutie mică, din acelea care promit proiecte frumoase, dar care uneori ajung să aștepte… ani.
Înăuntru am găsit un borcănel cu pământ și, lângă el, într-o punguță roșie de organza, un bulb de lalea.
Mi-am amintit brusc povestea lui. Cred că Bogdan îl adusese într-un moment în care eu deja terminasem sezonul de plantat cu Luca. Și atunci am decis, foarte organizat și pragmatic, că nu are rost să-l plantăm defazat. Așa că l-am pus deoparte… și acolo a rămas.
Până astăzi.
L-am privit câteva secunde, ca pe un mic mister botanic. Nu știu dacă după atâta timp mai are vreo șansă. Poate e prea uscat. Poate și-a pierdut răbdarea. Sau poate, cine știe, tocmai acum era momentul lui.
Așa că l-am plantat.
Lângă celelalte semințe puse ieri și astăzi. I-am dat pământ bun, apă, lumină și, cel mai important, o doză serioasă de curiozitate din partea mea.
Acum nu rămâne decât să vedem dacă bulbul acesta rătăcit mai are chef de viață.
De altfel, ziua de azi a fost cu totul specială față de ce am avut până acum. Nu e primăvară în toată regula — să fim serioși. În afară de câțiva ghiocei curajoși, nimic nu s-a grăbit să înflorească.
Mă tot gândeam la „vestitorii primăverii”. Dar pe cine să chem eu drept martor?
Vrabia e prezentă, evident. Cioara — foarte vocală. Iar pescărușii… pescărușii se aud de parcă am locui la ghiol, nu în mijlocul orașului.
Florile încă dorm.
Primăvara asta, e clar, a pierdut primul tren.
Dar cine știe… poate îl prinde pe al doilea.
Și poate, până atunci, îmi face și laleaua mea o surpriză. 🌷
