Era trecut de cinci și jumătate când am ieșit. Lumina zilei se subția încet, ca o pânză care se retrage de pe cer, iar aerul avea acele nouă grade fragile care anunță primăvara înainte ca ea să se arate cu adevărat.
Primăvara, deocamdată, nu se vedea.
Nimic nu era verde încă. Totul era prins într-un gri verzui, în culoarea mușchiului care rămâne pe garduri și pe pietre atunci când iarna nu pleacă de tot, dar nici nu mai are puterea să rămână.
Mergeam pe o stradă liniștită din oraș. O stradă pe care, în alți ani, trăiau mulți câini. Îmi amintesc că o traversam cu o anumită vigilență, cu pași calculați și cu o atenție aproape instinctivă. Acum nu mai știam dacă mai sunt acolo. M-am gândit că voi afla imediat — dacă mă va întâmpina vreun lătrat sau, cine știe, vreun câine prea curios.
Deocamdată, liniște.
Strada nu e circulată, dar s-a schimbat mult. Case noi au apărut peste tot — unele frumoase, cu ferestre mari și grădini cuminți, altele mai stângace, parcă încă nehotărâte ce vor să fie. Orașul crește în felul lui, uneori armonios, alteori puțin grăbit.
Dintr-o curte se aud gâște.
Sunetul lor e atât de straniu încât, pentru o clipă, pare că aud păuni. E acel amestec de rural și urban care încă supraviețuiește pe străzile mai retrase ale orașului.
Nu mai ieșisem singură la plimbare de multă vreme.
Nu știu exact de ce.
Aseară am ieșit cu Luca. A fost acasă în weekend și, mergând împreună, am simțit din nou mirosul acela de oraș la apus — un miros de asfalt umed, de garduri vechi și de aer rece care promite primăvara. Mirosul acela de plimbare care parcă te trage de mână și te întreabă, cu o ușoară reproșare:
Unde ai fost? Unde ai dispărut atâta timp?
Și mi-am dat seama că, într-un fel, chiar fusesem plecată.
Am fost plecată fizic — pentru o vreme în Marea Britanie, unde mergeam zilnic atât de mult încât îmi depășeam rația de pași fără să-mi dau seama. Uneori dublu, alteori triplu. Plimbarea era acolo o rutină simplă, aproape naturală.
Dar am fost plecată și emoțional.
Iar plecările emoționale sunt cele mai tăcute. Ele nu lasă urme în calendar, dar se așază în corp ca o inerție care te ține în casă fără să știi exact de ce.
Ani de zile am făcut plimbări singură.
Orașul acesta mi-a fost partener de drum. Îl cunosc atât de bine încât aș putea spune că l-am învățat pe dinafară — străzi, scurtături, garduri, copaci, colțuri de lumină.
Și totuși, în plimbările acelea, descopeream mereu ceva nou.
O stradă pe care nu o știam.
O casă care apăruse peste noapte.
O grădină care înflorise fără să o fi observat vreodată înainte.
Acum, însă, plimbarea singură nu mai e aceeași.
Când Luca era mai mic și ieșeam fără el, era un fel de pauză liniștită, aproape luxoasă. O bucată de timp doar pentru mine.
Astăzi, plimbarea singură seamănă mai degrabă cu un plonjon.
Un plonjon în viața mea de altădată. În acele vieți anterioare ale mele în care aceleași străzi erau familiare, previzibile, prietenoase.
Acum ele mi se arată altfel.
Lucruri pe care le cunosc atât de bine se deschid în fața mea ca niște teritorii necunoscute.
Memoria schimbă textura locurilor. Le păstrează și, în același timp, le transformă.
Poate că asta face timpul cu orașele noastre interioare.
Nu le șterge.
Le rescrie.
Așa că sper ca plimbarea de astăzi să spargă această barieră invizibilă care s-a așezat între mine și drumurile mele de odinioară.
Poate că, dacă voi merge destul, dacă voi lăsa aerul de seară să mă însoțească și străzile să mă recunoască din nou, ceva va începe să înflorească.
Poate chiar trifoiul meu interior.
Înainte să înflorească cel adevărat, pe pajiști.
Deocamdată, câinii încă nu au apărut.
Dar mai e puțin drum.
O să văd eu mai încolo. 🌿
L.E. Am reușit!
