Pentru că aproape totul se leagă destul de complicat în viața mea, pentru că știu mai bine decât mi-aș fi dorit semnificația nopților albe, pentru că intru ireal de greu în poveștile altora a mea fiind atât de complexă și consumatoare de energii fiind nevoită a o trăi efectiv neputând-o pune în așteptare pe un raft, ori într-un colț de sertar, între cărțile pe care am apucat să le cumpăr în ultima vreme, că de la Gaudeamus ori de la librăriile virtuale care s-au întrecut în oferte,
s-a aflat și aceasta, scrisă de Dostoievski, una despre care nu aveam cunoștință, dar la care am ajuns tot datorită unui rus, pe numele lui Mikhail Baryshnikov, a cărei admiratoare înfocată sunt, filmul care poartă același nume fiind unul pe care l-am văzut de multe ori, secvențele de dans ale acestui emerit balerin cuibărindu-se în sufletul meu pentru vecie.
Publicată în 1948, Nopți albe este una dintre povestirile de început ale lui Dostoievski care nu are șlefuirea viitoarelor sale romane, deși prefigurează unele dintre temele întâlnite mai târziu. Este o poveste despre un visător sensibil și este o poveste pentru toți visătorii. M-am regăsit și eu pe acolo într-o măsură destul de mare. Este un om dureros de timid și solitar care locuiește în Sankt Petersburg și plutește prin viața pierdută în propria sa lume de fantezii. El cutreieră străzile orașului întâmpinând străini cu care nu inițiază niciodată o conversație. Cu toate acestea, crede că îi cunoaște îndeaproape. El cunoaște casele și ele îl cunosc pe el, căci par că vorbească cu el. Nu ajungem să știm prea multe despre el. Nici măcar nu-i știm numele. Are în jur de 26 de ani și locuiește singur cu servitoarea sa, Matriona, care are grijă de apartamentul lui. Este un romantic fără speranță și visează la romane, dar nu a fost niciodată cu o femeie. Este un om introvertit și introspectiv împovărat de o descurajare inexplicabilă. Lumea lui de vis îi oferă un refugiu împotriva singurătății. De fapt, nuvela este subtitrată astfel: „Roman sentimental. Din amintirile unui visător”.
Povestea se desfășoară pe parcursul a patru nopți și o zi din viața naratorului fără nume. Într-o seară, în timp ce cutreieră străzile din Sankt Petersburg, el întâlnește o fată drăguță pe nume Nastenka care plânge pe un pod căreia îi vine în ajutor când un alt străin o urmărește și o amenință. Ei devin prieteni în următoarele nopți și își împărtășesc speranțele și visele unul altuia. Cele două suflete singuratice se reunesc în singurătatea lor. Nastenka este o fată tânără, care în timpul zilei este literalmente prinsă de fusta bunicii sale, deoarece bătrânei îi este teamă că va fi sedusă de un bărbat. Ea își petrece timpul citind și cosând și are libertatea de a se plimba prin oraș numai după ce reușește să se dezlege după ce bunica ei s-a culcat.
Deși inima îi bate pentru altcineva iar ea îl avertizează pe narator să nu se îndrăgostească de ea, el se îndrăgostește rapid. Nastenka este logodită cu un alt bărbat care a fost chiriaș în apartamentul bunicii și îl așteaptă să se întoarcă din călătorie. Când el nu reușește să apară, ea crede că a abandonat-o și este nefericită. Naratorul este mișcat de situația ei și o ajută să-i trimită bărbatului o scrisoare. De asemenea, ajunge să-și mărturisească dragostea pentru ea. Ea este nedumerită, dar când consideră că iubitul ei nu se va mai întoarce, ea mărturisește că va trece peste asta și că îl iubește pe narator pentru că el este o persoană mai bună. Cei doi încep să facă planuri pentru viitor. Când logodnicul Nastenkăi se întoarce chiar în noaptea aceea, ea se aruncă entuziasmată în brațele lui. Lumea naratorului se prăbușește. Nastenka însăși a fost un vis și el revine la realitate.
Dostoievski, în stilul său inimitabil, conferă acestei teme atât de întâlnită în literatură o prospețime și o intensitate proprie. Naratorul oferă un monolog lung despre a fi un visător. Începe să-și povestească povestea la persoana a treia, numindu-se erou. Este un bărbat melodramatic și excitabil, incomod și timid când o cunoștință îl vizitează, dar care își revarsă inima în fața fetei care este practic o străină. Nastenka îl tachinează despre verbozitatea lui poetică:
– Ei da, firește că da! răspunse Nastenka. Am însă o rugăminte; știi să povestești admirabil, dar nu s-ar putea totuși să folosești un limbaj mai puțin frumos, ca să nu pară că vorbești așa, ca din carte! (pagina 28)
Este ciudat și aproape comic să vezi felul în care este sugrumat de emoție. Prin intermediul visătorului, Dostoievski arată cum oamenilor le este frică să-și dezvăluie adevăratul sine, dar tânjesc după comunicare și conexiune. Este nevoie de un potențial suflet pereche care pare să împărtășească același temperament ca și visătorul pentru a-l scoate din coconul său.
Narațiunea în sine este de vis. Pentru că povestea are loc în timpul „nopților albe”, un fenomen care are loc în preajma solstițiului de vară, când soarele nu apune complet, simți că te afli într-un peisaj de vis. Sankt Petersburg este situat în apropierea Cercului Arctic și experimentează anotimpul amurgului de la miezul nopții când există o strălucire crepusculară pe cerul nopții. Dar nopțile albe nu mai înseamnă și nopți nedormite? Rătăcirile nocturne ale naratorului au loc în această stare de tranziție și halucinatorie între veghe și somn, între vis și realitate când gândurile noastre sunt neconstrânse de filtrele mentale obișnuite.
Naratorul este zguduit din reverie și se întoarce la viața sa monotonă cu servitoarea Matriona. Obișnuia să ignore pânzele de păianjen de pe tavan, dar după ce a cunoscut-o pe Nastenka, i s-a părut că ea măturase toate pânzele de păianjen. Dar acum, după ce a pierdut-o pe Nastenka, casa pare veche și decrepită, Matriona pare șifonată și pânzele de păianjen par mai groase ca niciodată. Sfârșesc exact acolo unde au început. Între timp, Nastenka anunță vestea căsătoriei ei într-o scrisoare și spune că va prețui mereu amintirile pe care le-a avut cu naratorul și îl va privi ca pe un prieten și frate. Și iată răspunsul lui dulce și sincer:
Dar cum te-aș putea tulbura cu rănile mele, Nastenka? Cum aș putea îngădui negrului nor al durerii mele să umbrească seninătatea fericirii tale ori să strecor reproșuri zadarnice și aducătoare de mâhniri în sufletul tău? A-ți încerca inima cu remușcări ascunse, silind-o să bată îndurerată tocmai în culmile supremelor bucurii, ar fi ca și cum m-aș porni să calc în picioare gingașele flori pe care le-ai împletit în buclele tale negre, când ai mers împreună cu el în fața altarului… O, asta niciodată, niciodată! Fie ca bolta înstelată a cerului, pe sub care călătorești, să strălucească de-a pururi limpede; fie ca zâmbetul tău gingaș să fie mereu lumină și împăcare! Fii binecuvântată pentru acea clipă de fericire, de încântare sublimă pe care ai dăruit-o unei alte inimi însingurate și recunoscătoare!
Doamne! O clipă doar! O întreagă clipă de încântare sublimă… oare nu e de ajuns chiar pentru o viață de om?…
Spor la ce mai citiți!
