Am intrat în sala de cinema cu gândul că voi vedea un film bun. Am ieșit de acolo cu inima plină.
Era seară de avanpremieră la „Cravata Galbenă”, iar sala de la Iulius Mall — de multă vreme prea goală pentru gustul meu — era acum plină până la ultimul rând. Un fapt care, înainte să înceapă filmul, mi-a dat o emoție greu de definit. Am privit în jur și am văzut oameni în vârstă, urcând cu efort treptele, sprijinindu-se unii de alții, dar cu ochii luminoși, plini de nerăbdare. Mi s-a părut că duc în ei amintirea unei lumi care încă mai știe ce înseamnă respectul pentru cultură.
Filmul, regizat de Serge Celibidache — fiul marelui dirijor — e filmat exclusiv în România. Și se simte asta în fiecare cadru: în lumina verii care cade pe fețele actorilor, în lemnul sălilor de repetiții, în tremurul aerului peste dealuri, în sunetele vii ale orchestrei care te învăluie. Totul e curat, limpede, așezat cu o grijă aproape muzicală.
Am fost impresionată de Celibidache tânăr, Ben Schnetzer — actorul care l-a întruchipat a făcut-o cu o autenticitate care m-a atins. În fiecare privire, în fiecare gest, am recunoscut setea aceea de absolut, de perfecțiune, care l-a definit pe dirijorul real. A fost viu, patetic, intens — cum îmi imaginez că era și omul din spatele legendei.
George Malkovich, în rolul Celibidache de mai târziu, m-a făcut să privesc cu altfel de tăcere. Poate că nu chipul, ci liniștea lui vorbea. Și totuși, înfățișarea aceea impunătoare nu s-a așezat în sufletul meu chiar așa cum mi-aș fi dorit. Poate pentru că mă obișnuisem prea tare cu energia tânărului Celibidache.
Filmul durează aproape trei ore, dar timpul curge altfel în sala întunecată. Nu te plictisești, nu te întrebi când se termină — te lași dus de poveste, de muzică, de ecoul unei vieți trăite sub semnul geniului.
Am rămas până la ultimul acord. Am vrut să aud tot, să văd tot. Să prind în memorie acele ultime clipe, acel moment când ecranul se topește în tăcere și tot ce rămâne e vibrația muzicii.
Merită. Merită să-l vedeți. „Cravata Galbenă” nu e doar un film despre un om excepțional, ci despre un fel de a trăi cu sens, cu rigoare, cu iubire pentru frumos. E o bucată de suflet românesc filmată acasă, în România, cu o claritate și o forță pe care rareori le mai vedem pe ecran.
Și da — cred că tinerii și copiii ar trebui să afle povestea acestui dirijor care a purtat cu el peste tot în lume nu doar muzica, ci și spiritul nostru, al celor de aici.
Un om care a făcut din viață o simfonie și din tăcere, o lecție despre armonie.
