Încă mai simt în mine fărâme de vară petrecute în Paradis, cu ani adăugați în calendar și poate cu o înțelepciune care se așază încet, odată cu fiecare experiență. Continui să lucrez la mine, să cresc, să mă reconstruiesc, cu o determinare pe care nici eu n-o înțeleg pe deplin. Și totuși, când privesc înapoi, regret că prea des am trecut prin timp grăbită, superficială, fără să-mi dau voie să respir și să simt cu adevărat. Mai ales regret lipsa unui adult, în copilărie și tinerețe, care să fi văzut în mine ceea ce alții au descoperit mult mai târziu.
La Rainbow Land am învățat să transform acest regret într-un dar pentru copii. Aici, fiecare poveste spusă, fiecare carte răsfoită, fiecare desen colorat sau experiment trăit împreună este și un mod de a le spune: „Vă văd. Contează ceea ce sunteți. Aveți aripi, chiar dacă încă nu le simțiți.” Am înțeles că un adult care privește cu atenție, care se apleacă la nivelul copilului și îi validează curiozitatea, este mai important decât orice manual, orice program sau activitate perfect planificată.
Copiii nu caută perfecțiunea noastră, ci ochii noștri atenți, mâna noastră întinsă, inima noastră prezentă. Ei cresc frumos atunci când noi, adulții, știm să le punem semințe de încredere și le oferim spațiu să descopere lumea în ritmul lor.
Astăzi, chiar și în zbuciumul meu interior, sunt fericită alături de cărțile mele, de glasurile copiilor și de clipele pline de lumină petrecute împreună. Trăiesc fiecare moment cu toate simțurile treze și încerc să fiu acel adult pe care mi-aș fi dorit să-l am alături în copilărie.
Îmbrățișez din Paradis și las aici o certitudine: copilul are nevoie, mai presus de orice, de un adult care să-l vadă. Acolo începe Paradisul copilăriei.
