🌿 Am petrecut o bună bucată din dimineață rătăcind prin iarba grea de rouă, fiecare fir strălucind ca un ciob de oglindă sub un cer ce părea lipsit de prietenie. Și totuși, în atmosfera aceea densă și ușor umedă, am regăsit un fior pe care îl asociez cu Delta – un fel de miracol tăcut strecurat, aproape paradoxal, în inima Bucureștiului. M-am hotărât să privesc și să ascult altfel: să fiu atentă la sunete, la nuanțele fragile de verde și auriu, la mirosul pământului ud, la texturile delicate ale frunzelor. Natura are răbdare, oferă totul fără zgomot și fără grabă, iar tu, dacă știi să asculți, poți descoperi că și plantele, și norii, și pietrele îți vorbesc, fiecare în felul lui.
Lacul, cu păsările lui neliniștite, mi-a fost un spectacol în sine. Zgomotele lor, chemările, bătăile de aripi păreau o orchestră invizibilă. Și, peste acest concert, se strecurau mirosurile discrete de toamnă – arome dulci și în același timp ușor melancolice, ca o presimțire că vara, cu toată lumina și exuberanța ei, se pregătește să plece.
Am simțit un nod în suflet la gândul acesta. Vara este anotimpul meu iubit, poate cel mai așteptat și cel mai trăit, și de aceea despărțirea de ea îmi este mereu dureroasă. Mă bucur că am mai apucat una, că am mai gustat încă o dată din clipele ei, dar nu știu ce-mi rezervă viața și dacă îmi va dărui și vara ce vine. Toamna, în schimb, vine cu alte daruri: culori aprinse și bogate, mirosuri de fructe coapte, liniștea maturității. Însă pentru mine, ea rămâne anotimpul adulților, al lucrurilor așezate și definitive, anotimpul în care totul se culege și se încheagă, ca un bilanț al timpului.
Mi-am continuat plimbarea, numărându-mi pașii, aproape ca pe un ritual pe care îl urmăresc cu obstinație. Am citit multe pagini, m-am lăsat prinsă de gânduri, m-am bucurat și m-am întristat deopotrivă. Totul în mine este mereu un balans: da și nu, lumină și umbră, dorință și teamă. Port în mine o suferință pe care nu o pot împărtăși; dacă aș face-o, mi-ar fi teamă că aș deveni prea vulnerabilă, lipsită de arme în fața lumii.
Și totuși, gândul la întoarcerea acasă îmi aduce o liniște aparte. Mâine am drum lung, dar știu că mă așteaptă bârlogul meu, spațiul acela intim în care mă adun după toate rătăcirile. Poate că adevărata frumusețe a drumurilor, a dimineților pline de rouă, a verilor care trec și a toamnelor care se așază, stă în faptul că, în cele din urmă, ele dau sens întoarcerii. Și, oricât de largă și fascinantă ar fi lumea, nimic nu se compară cu liniștea simplă și profundă a propriei case.
