Pe tăpșanul lecturilor mele, timpul nu curge, ci se prelinge încet, ca roua dimineții pe frunza de soc, ca umbra unei aduceri-aminte pe chipul inimii. Acolo am petrecut o zi ce nu poate fi rostită în cuvinte fără să tremure tonul, o zi în care amintirile legate de fiul meu cel mic s-au ridicat din pământ ca niște aburi tandri și m-au învăluit, chemându-mă să rămân, să ascult, să simt.
Mă aflam între margaretele proaspete, cu zâmbetele lor sincere, albe, și între tufe de soc parfumat, care respirau a vară blândă și povești de demult. Trandafirii catifelați îmi vegheau tăcerile cu noblețe, iar lavanda, încă în pragul înfloririi, își ținea promisiunea de frumusețe într-un viitor apropiat. Sub un soare tămăduitor, care m-a încălzit fără grabă, m-am așezat – nu doar cu trupul, ci cu toată ființa.
Concertul broaștelor, cu sunetul lor rotund, de smarald și apă, nu putea fi ignorat. Era viață. Era neliniște și rost. Iar greierii – ah, greierii! – își mișcau arcușurile peste nervurile serii ca niște păstrători de echilibru, muzicieni neobosiți ai firii, cântând parcă numai pentru mine.
Dar nu mai e cum a fost. Boala s-a ivit ca o fisură în zidul tihnit al vieții noastre, cerând curaj acolo unde era candoare, transformând dulcea noastră nepăsare în veghere neîntreruptă. Am învățat să respir altfel, să privesc altfel, să iubesc în tăcere lucrurile pentru care nu mai avem timp să ne odihnim.
Și totuși, o carte mi-a fost alături. Lexic de familie de Natalia Ginzburg— cu urletele tatălui ei, dure, sfâșietoare, dar umane — se stingea pe marginea bălții, absorbit de murmurul naturii, ca o rană pansată cu sunet. Cuvintele rămâneau acolo, între ierburi, între litere și frunze, și mă ajutau să nu mă destram.
Printre firele sălbatice de iarbă, am zărit câteva căpșune – mici, roșii, timide –, acelea care se încăpățânaseră să coacă, smulgând luminii o parte din dulceața ei. Le-am gustat încet, ca pe o taină.
Această zi… Nu, nu o pot cuprinde în fraze. E o zi care nu se scrie, ci se simte. E o zi în care băiatul meu cel mic parcă alerga încă prin iarbă, lăsând în urma lui nu pași, ci ecouri de lumină. E o zi pe care nu o pot explica, dar care mă ține întreagă.
Tăpșanul lecturilor mele a fost, duminică, altar și adăpost. Loc de rugăciune mută. Și de iubire nemăsurată.
