De ce am recitit Adela? Totul a pornit de la o știre pe care am citit-o zilele trecute din care aflam așa:
O întrebare pluteşte în aer, încă de la apariţia cărţii. A formulat-o, tranşant, Al. Piru, neîndoios, cel mai temeinic biograf al lui Ibrăileanu: „Fost-a Adela din romanul cu acelaşi nume al lui Ibrăileanu un personaj real?”. Nu e vorba despre „a găsi tuturor întâmplărilor din roman o realitate, «ci, mai degrabă, de a afla acel ‘punct de incitaţie»”, punctul de sprijin care a inspirat ficţiunea.
Or, în cazul de faţă, opinia curentă a identificat-o, se pare pentru multă vreme, pe inspiratoarea romanului cu Olga Tocilescu. Aceasta era, prin anii 1923-1924, asistenta profesorului Ibrăileanu. Femeia aceasta era, se pare, o persoană aparte, în multe privinţe. Fusese, în liceu, o elevă eminentă, iar, după absolvirea facultăţii se măritase, dar divorţase repede. În 1923, Olga Tocilescu avea 27 de ani, iar Ibrăileanu – 52.
După cum o descriu martorii vremii, Olga Tocilescu era o femeie „înaltă, sveltă, cu un profil de medalie”. Ba chiar se spune că „această femeie inteligentă şi cultă n-a fost lipsită de succese printre bărbaţi”. Unii cred însă că femeia era pândită de neşansă, după ce se despărţise destul de repede de primul soţ, cel de-al doilea soţ va muri nu la mult timp după căsătorie.
Curând, povestea intră în folclorul lumii bune a „dulcelui târg”. Până şi Ioan Petrovici, altminteri un spirit serios şi echilibrat, rememorează, prin 1940, această întâmplare cu tâlc: „Era într-o seară de primăvară timpurie, în sala unei vaste berării elegante, de care dispunea centrul Iaşului acum 15-20 de ani. Eu mă aflam de mai mult timp acolo, în societatea unor amici, când – minune! – apăru Ibrăileanu în compania asistentei sale de la Universitate. S-au aşezat în boxa unde li s-a servit masa. Spre miezul nopţii sala începuse să se răcorească, iar Ibrăileanu va fi simţit nevoia să-şi pună o haină pe umeri. S-a săltat de la locul său, însă, nu pentru a lua propriul său palton, ci jacheta asistentei, cu care şi-a învelit spinarea, reaşezându-se liniştit”.
Lumea fiind – şi la Iaşi – mică şi rea, povestea intră în gura târgului. Giorge Pascu, renumit pentru cascadele de bârfe pe care le revărsa peste tot, nu s-a sfiit să scoată pe piaţă cum că „d. Ibrăileanu se joacă de-a amorul în faţa familiei (soţie şi fată mare), în faţa studenţilor (amoreza era chiar asistenta lui la seminar) şi în faţa întregului oraş (cu supeuri la restaurante şi plimbări cu moscal în Copou)”.
Cu toate acestea, cei care au cercetat cu atenţie biografia morală a lui Ibrăileanu sunt convinşi că între profesor şi asistenta sa legătura spirituală a fost şi a rămas „mai trainică”. „Cert este – consemnează Al. Piru – că nu fumuseţea ei (a Olgăi Tocilescu – n.n.) l-a atras, căci după propriile lui vorbe „de cele mai multe ori n’o iubeşti pentru că are calităţi, ci are calităţi pentru că o iubeşti.” Iubirea lui fiind „un apetit de sclavie” e sigur că îl ademeneşte temperamentul ei, acel „nu ştiu cum şi nu ştiu ce”.
Pornind de aici, nici nu este de mirare dacă, atunci când vorbesc despre „Adela”, cei mai serioşi exegeţi nu se referă direct la aceste episoade uşor romanţioase, ci, mai degrabă, se duc cu gândul la Ibrăileanu cugetătorul şi moralistul din „Privind viaţa”.
(articolul întreg îl puteți citi aici)
Mărturisesc faptul că am citit ediția apărută la Editura Eminescu în Colecția Romanul de dragoste, aceeași pe care am citit-o și în tinerețe, regăsind mai multe sublinieri și note ceea ce a sporit bucuria și nostalgia. De aceea am ales să o detaliez poate și fiind în spiritul pe care l-am simțit la Ramona Boldizsar la lecturile în tandem pe care le-am avut de la începutul anului.
Romanul Adela de Garabet Ibrăileanu, publicat în 1933, este o lucrare reprezentativă pentru proza românească interbelică, cu o puternică tentă introspectivă și analitică. Este un roman psihologic de dragoste, dar și o meditație profundă asupra trecerii timpului, a idealului feminin, a iubirii neîmplinite și a conflictului dintre rațiune și sentiment.
Adela este, în esență, jurnalul interior al doctorului Emil Codrescu, un intelectual solitar care trăiește o iubire profundă, dar nedeclarată, față de Adela, o femeie tânără, fermecătoare și aparent inaccesibilă. Povestea este prezentată sub forma unui jurnal intim, o tehnică narativă ce permite o analiză minuțioasă a stărilor sufletești ale naratorului, dar și o subtilă deconstrucție a raportului dintre realitate și ideal.
Stilul lui Ibrăileanu este sobru, rafinat, aproape clasicist, dar adesea încărcat de o tensiune lăuntrică. Proza sa nu este una a acțiunii, ci a contemplației. Adevărata dramă se desfășoară în interiorul personajelor, în special al naratorului, care oscilează între dorința de a se apropia de Adela și teama de a ruina o relație idealizată printr-o iubire consumată.
Unul dintre marile merite ale romanului este subtilitatea cu care este tratată tema iubirii neîmplinite. Dragostea dintre Emil și Adela nu este nici pasională, nici tragică în sensul romantic; ea este discretă, reținută, impregnată de conveniențele sociale și de obsesiile naratorului. Timpul joacă un rol crucial: este văzut ca un dușman tăcut al iubirii, al iluziilor, al vieții în general.
Garabet Ibrăileanu, el însuși teoretician literar și critic, introduce în roman o reflecție filosofică despre psihologia iubirii și diferența dintre ideal și real. Prin Adela, el construiește nu o poveste, ci un simbol — al tinereții, al echilibrului și al feminității.
Adela este un personaj enigmatic și diafan, care există mai mult ca proiecție idealizată a naratorului decât ca o ființă complet conturată. Deși este prezentă în scenă, ea nu este pe deplin transparentă — ceea ce cititorul află despre ea este filtrat prin conștiința lui Emil.
Este descrisă ca o femeie frumoasă, delicată, cultivată, grațioasă, dar care își păstrează mereu o anumită distanță. Această distanță nu este una rece, ci plină de tandrețe și ambiguitate. Ea pare să răspundă subtil sentimentelor lui Emil, dar nu face niciodată pasul hotărâtor.
Adela întruchipează idealul feminin clasic: este pură, sensibilă, misterioasă, dar în același timp bine ancorată în realitate. Nu este pasivă, ci doar echilibrată, conștientă de contextul social și moral în care trăiește. Într-un sens profund, Adela este o formă a echilibrului și a armoniei, iar dragostea pe care o primește este mereu tensionată între dorință și renunțare.
Doctorul Emil Codrescu este intelectualul tipic fin-de-siècle, un om cult, reflexiv, copleșit de analize interioare și ezitări. Este naratorul subiectiv al romanului, iar întreaga poveste este redată din perspectiva sa, într-un stil confesiv, adesea melancolic.
Emil este un personaj hiperanalitic, timid și lipsit de curaj afectiv. Iubirea lui pentru Adela este profundă, dar reținută. Este incapabil să acționeze decisiv, preferând siguranța idealului de iubire în locul riscului confruntării cu realitatea.
Este dominat de o teamă de ridicol, de sentimentul că iubirea lui ar putea fi nepotrivită din cauza diferenței de vârstă (el are 40 de ani, Adela aproximativ 25), și mai ales de ideea că idealizarea Adelei s-ar putea prăbuși dacă relația ar deveni una concretă.
De asemenea, este prizonierul propriului timp interior — timpul gândurilor, al amintirilor, al proiecțiilor — și incapabil să trăiască în prezent. Într-un fel, Emil este un alter ego al autorului, reflectând o anumită deziluzie intelectuală și refuz al trăirii imediate.
Acțiunea romanului se desfășoară într-un orășel de provincie, în vara anului 1914, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Liniștea provincială, vacanța, ritmul lent al vieții contribuie la atmosfera contemplativă a romanului.
Timpul este unul circular, subiectiv, interior, mai degrabă decât cronologic. Deși evenimentele sunt plasate într-un interval precis (iunie – august 1914), tensiunea romanului nu provine din succesiunea faptelor, ci din evoluția sentimentelor naratorului. Pe fundalul verii idilice, se simte presiunea istoriei și a timpului ireversibil, iar această disonanță conferă romanului o notă de melancolie și fatalism.
Adela este un roman despre iubire, dar nu în sensul convențional. Este mai curând o radiografie a iubirii ideale și a neputinței omului modern de a trăi această iubire. Este un roman static, profund intelectualizat, în care drama nu se consumă în exterior, ci în intimitatea conștiinței naratorului.
Adela nu este doar un personaj, ci și un simbol al tinereții, al speranței și al unei feminități inaccesibile. Prin acest roman, Garabet Ibrăileanu oferă o capodoperă a literaturii psihologice românești, care transcende epoca sa și continuă să emoționeze prin finețea și autenticitatea trăirilor descrise.
Iată o schemă comparativă între Emil și Adela, pentru a evidenția contrastul dintre cele două personaje principale.
Emil Codrescu Adela
Tip de personaj: Intelectual, introvertit, meditativ Feminin idealizat, echilibrat, empatic
Vârstă: Aproximativ 40 de ani Aproximativ 25 de ani
Perspectivă: Narator-subiectiv, dominat de analiza interioară Personaj-obiect, văzut doar prin ochii lui Emil
Atitudine față de iubire: Reprimată, anxioasă, idealizată Caldă, dar reținută; nu se c compromite nu încurajează excesul
Conflict interior: Rațiune vs. sentiment, dorință vs. teamă de eșec Dorință de apropiere vs. dorință de autonomie
Relație cu timpul: Trăiește în trecut și în proiecții mentale Trăiește în prezent, cu o a atitudine calmă și matură
Atitudine socială: Retras, discret, copleșit de conveniențe Naturală, adaptabilă, elegantă în comportament
Simbolizează: Inhibiția, idealismul, imposibilitatea trăirii Tinerețea, echilibrul, frumusețea vieții autentice nemediate
Citate roman:
1. Despre idealizarea Adelei:
Adela nu era o femeie: era un suflet.
Această replică subliniază tendința lui Emil de a spiritualiza iubirea, de a o desprinde de concret și a o transforma într-un ideal inaccesibil.
2. Despre neputința de a acționa:
Mă simt legat de un zid de aer… și nu pot să mă mișc.
O metaforă ce exprimă blocajul emoțional și lipsa de curaj a naratorului. Emil nu este o victimă a circumstanțelor, ci a propriei nehotărâri.
3. Despre relația lor:
În prezența ei, mă simțeam viu și mort în același timp.
Paradoxul exprimă intensitatea și ambiguitatea trăirilor lui Emil – prezența Adelei îl luminează, dar totodată îl paralizează.
4. Despre trecerea timpului:
Și viața trece pe lângă mine ca o apă rece pe lângă un trup amorțit.
Imagine poetică a inutilității trăirii în absența unei decizii. Emil contemplă, dar nu trăiește.
5. Despre Adela, ca ideal feminin:
Adela nu face nimic; doar există. Și din existența ei emană o ordine, o frumusețe, o armonie.
Sublinierea pasivității ei aparente, dar și a forței ei tăcute. Ea devine un simbol al echilibrului absolut, aproape estetic.
Romanul Adela nu este doar o poveste de iubire, ci o metaforă despre ratarea existențială, despre incapacitatea omului modern de a trăi spontan. În centrul său se află două lumi: cea a contemplației (Emil) și cea a firescului (Adela). Ele nu se exclud, dar nici nu se pot uni — iar tensiunea dintre ele conferă romanului o forță subtilă și durabilă.
