Într-o atmosferă de toamnă năbădăioasă, cu ploaie mai multă decât pot eu gestiona, frig care duce la disperare și un verde care nu reușește să desțelenească nimic, dar și-ntr-un context social extrem de încărcat de frici și disperare profundă, romanul semnat de Iris Murdoch a adus altceva. Pur și simplu am plonjat în marea descrisă de scriitoare, fiind unul dintre personajele ei, interacționând de pe stâncile abrupte, căutând și culegând pietre speciale, bucurându-mă de tot ce poate oferi peisajul acesta fără nici o grijă (slavă domnului!) de a strica ori interveni în acțiunea propriu-zisă.
Romanul Marea, marea (titlu original: The Sea, The Sea) de Iris Murdoch, câștigător al premiului Booker în 1978, este o meditație profundă asupra iubirii, a iluziei și a autoînșelării. Povestea este relatată la persoana I de Charles Arrowby, un fost regizor de teatru londonez care se retrage într-o casă izolată de pe țărmul mării pentru a duce o viață contemplativă, departe de tumultul vieții artistice. În loc de liniște, însă, el găsește haos interior și exterior, determinat în mare parte de propriul său narcisism, de fanteziile trecutului și de eșecul de a înțelege cu adevărat oamenii din jurul său.
Charles Arrowby este un personaj complex, contradictoriu, dominat de o doză considerabilă de egocentrism și autoiluzionare. El se percepe drept un spirit superior, un estet rafinat, un maestru al controlului și seducției. Cu toate acestea, pe parcursul romanului, cititorul descoperă un om obsedat de trecut, imatur emoțional, posesiv și manipulator în relațiile sale.
Charles caută să controleze lumea din jurul său, fie că este vorba despre colaboratorii din teatru, despre femeile care l-au iubit, sau despre vărul său James. Aparent introspectiv, jurnalul său este de fapt o operă de autojustificare și mitologizare a propriei vieți. În spatele aparentei dorințe de izolare și liniște, Charles caută, de fapt, validare și supunere din partea celorlalți.
Unul dintre cele mai importante fire narative ale romanului este reîntâlnirea lui Charles cu Hartley, iubita din adolescență, pe care o consideră „singura dragoste adevărată”. Când o descoperă întâmplător locuind în același orășel maritim, căsătorită și având un fiu adoptiv (Titus), Charles decide că destinul le-a oferit o a doua șansă. Această convingere îl determină să încerce să o „salveze” din căsătoria ei și să o aducă înapoi în viața sa.
Această relație este un exemplu elocvent de obsesie romantică și distorsiune a realității. Hartley este acum o femeie în vârstă, marcată de propria viață, dar Charles refuză să o vadă așa cum este cu adevărat. În schimb, o proiectează într-un ideal nostalgic, o fantasmă a purității pierdute. În cele din urmă, obsesia lui Charles se transformă într-un act de răpire (el o aduce cu forța în casa lui), dezvăluind o dimensiune întunecată a caracterului său: incapacitatea de a respecta libertatea celorlalți.
Relațiile lui Charles cu femeile sunt marcate de un tipar constant de dominare și abandon. El își arogă superioritate morală și intelectuală, în timp ce refuză să le înțeleagă sau să le trateze ca egale.
Rosina este o fostă iubită care devine obsesivă și agresivă, dar care, în realitate, exprimă durerea respingerii și umilinței suferite.
Lizzie este o fostă actriță docilă, manipulabilă, care încă îl iubește pe Charles, dar pe care el o tratează cu condescendență.
Peregrine (deși este un bărbat), are o relație aproape „feminizată” cu Charles în sensul în care este dominat și supus emoțional.
Dintre aceste personaje, cea mai importantă este Hartley, dar în afara ei, Rosina este poate cea care reflectă cel mai clar modul în care Charles rănește femeile. Ea este singura care îl confruntă cu propriile greșeli și refuză să-i mai joace jocul.
James Arrowby, vărul lui Charles, este un personaj interesant, înzestrat cu o înțelepciune tăcută și o aură de mister. Fost militar și posibil agent secret, James este un om al acțiunii și al gândirii profunde. Spre deosebire de Charles, el este reținut, modest și nu are nevoie să-și construiască o mitologie personală.
Relația lor este tensionată. Charles îl disprețuiește și se simte amenințat de calmul și echilibrul lui James, dar în același timp are nevoie de prezența sa. James devine, treptat, o conștiință morală a romanului, contrastând puternic cu egocentrismul vărului său. Intervenția lui James în momentele critice – inclusiv în cazul tentativei de răpire a lui Hartley – este salvatoare și revelatoare.
Titus, fiul adoptiv al lui Hartley, este un adolescent înstrăinat și neliniștit. El apare în poveste într-un mod aproape simbolic, ca o manifestare a consecințelor trecutului ignorat. Charles îl aduce în casa sa cu intenția de a-i vorbi despre Hartley, dar refuză să-l asculte sau să înțeleagă ce simte băiatul. Titus devine un catalizator al conflictului, iar prezența lui subliniază incapacitatea lui Charles de a înțelege complexitatea celorlalți. Finalul tragic al poveștii lui Titus (moartea lui) pune punct iluziilor lui Charles și îl forțează, pentru scurt timp, să se confrunte cu realitatea dureroasă a acțiunilor sale.
Marea, marea este un roman care demontează treptat iluzia unei vieți grandioase trăite în numele artei și iubirii. Personajul Charles Arrowby este un anti-erou narcisic, ale cărui acțiuni, deși prezentate cu ironie și subtilitate, sunt adesea toxice și distructive.
Relațiile lui Charles cu femeile – și în special cu Hartley – ilustrează modul în care iubirea poate fi coruptă de posesivitate și de idealizarea trecutului. Personajele secundare, în special James și Titus, servesc drept contrapuncte morale sau victime ale orbului său egoism.
Romanul este, în esență, o explorare a falimentului introspecției atunci când este viciată de orgoliu și a felului în care marea – vastă, indiferentă, haotică – reflectă tumultul interior al unui om incapabil să renunțe la propriile iluzii.
Citate
Am recapitulat mărturiile și nu aveam aproape nici o îndoială asupra a ceea ce dovedeau. Hartley mă iubea și de multă vreme o rodea regretul de a mă fi pierdut. Cum ar fi putut să fie altfel? Pe soțul ei nu-l iubea. Cum ar fi putut să-l iubească? Moralicește, era lipsit de orice distincție; în omul ăsta nu exista urmă de spirit sau de tandrețe spirituală. Din punct de vedere fizic era lipsit de atracție, gura lui mare , senzuală și cu înfățișarea de licean tuns scurt. Și, după toate probabilitățile, era un barbar și un violent. Un tiran, probabil un gelos cronic, un câine posac și înciudat, un tip limitat, închis în el însuși, lipsit de orice simț al bucuriei de viață. (pagina 199)– Orice căsnicie care dăinuie e bazată pe frică, a spus Peregrine. Frica e un element fundamental; dacă sapi adânc în natura umană, ce găsești la fund? Frică meschină, dușmănoasă, crudă, egocentrică, care te face fie să pui piciorul în prag, fie să te pitești. Cât despre căsnicii, oamenii se stabilesc sau în poziții de dominatori, sau de dominați. Desigur, uneori „cresc împreună” sau „ajung în armonie”, din moment ce ești nevoit să tratezi în mod rațional una din sursele de teroare ale vieții tale. Presupun că sunt extrem de puține mariaje cu adevărat fericite, numai că oamenii își ascund decepția și amărăciunea. (pagina 202)
Cu puțin înainte respinsesem ideea de a-i spiona pe Hartley și Ben, nu din rațiuni morale, ci pentru că gândul mă îmbolnăvea de emoție și teroare. O căsnicie este un lucru odios de privat. Oricine trage perdeaua în mod ilicit, poate fi trăsnit de către o zeitate răzbunătoare, într-un chip cu totul neprevăzut. Asemenea eretic poate fi persecutat de atunci și până la sfârșitul vieții de cine știe ce oribilă și absolut neașteptată revelație, care să se prefacă într-o obsesie absolut obscenă. (pagina 243)
O țineam la depărtarea brațului întins, cuprinzându-i umărul cu o mână, în timp ce cu cealaltă mișcam lumânarea astfel încât să-i lumineze fața. Ochii îi erau adânc îngropați în starturi de riduri, pleoapele îi erau cafenii, ruginite, de parcă ar fi fost pătate, obrajii fleșcăiți și moi își pierduseră rotunjimea și aveau culoarea vag rozalie, poate din cauza pudrei aplicate în grabă. Părul scurt, cărunt, ondulat, era uscat și părea tocit desigur în urma atâtor ani și ani de folosire a unor coafeze nepricepute. Depășise faza în care se mai sinchisea de felul cum îi arăta părul, și un bigudiu uitat atârna la capătul unei șuvițe răsucite. Fața îi era uscată, uscată, cu excepția buzelor nefardate pe care și le umezea cu limba, și a ochilor albaștri, acele eleștee straniu atemporale, care se umpluseră dintr-o dată cu lacrimi reținute. (pagina 265)
– Cum ai putut… nu știi ce-ai făcut… cum ai putut să te vâri între noi, să ne spionezi…nu aveai nici un drept… cum ai putut să te insinuezi în relațiile noastre secrete, pe care nici nu le puteai măcar înțelege… este lucrul cel mai mârșav, cel mai ticălos, cel mai jignitor pe care mi l-a făcut vreodată cineva…
– Hartley, iubit-o, știi bine că am făcut-o numai ca să te ajut, vreau să spun că trebuia să știu, trebuia să fiu sigur, în cunoștință de cauză…
– Ca și cum ai putea ști ceva… o, cum m-ai îndurerat, n-am să ți-o iert niciodată, niciodată… e ca… e ca o crimă, un omor… tu nu poți înțelege… mă rănește atât de tare… atât de tare… (pagina 377)– Căsătoria în sine e un lavaj al creierului. Și nu-i un lucru neapărat rău. Nici ție nu ți-ar strica un asemenea lavaj. Oh, Dumnezeule, sunt atât de obosită! Drumul ăsta afurisit de lung! Am impresia că pe tine te părăsește rațiunea, te senilizezi, trăiești într-o lume de fantasme, și într-una urâtă. Vrei să-ți spun ceva care să te deștepte? (pagina 389)
Unele obsesii, printre care se numără și dragostea, îți paralizează mișcarea liberă a gândirii, modul ei firesc și deschis de a se lăsa ațâțată de interes și curiozitate, care, uneori, este definit, în mod convingător, drept rațiune. (pagina 477)
Mulțumesc, Ramona Boldiszar! Fără tine nu știu când m-aș fi scăldat în marea asta!
Notă: fotografia este făcută într-o dimineață din zilele trecute, atunci când am putut citi cum nu se mai întâmplase de mult într-o zi din săptămână. Am reușit să și imortalizez o rază de soare luptându-se cu norii urâcioși.
