O zi de mai atipică, învăluită într-o răceală pătrunzătoare care nu-și avea locul în calendar. Termometrul arăta 9 grade, dar vântul umed făcea ca frigul să pară mai aspru, mai personal. Cerul era destul de compact, o masă de nori albinoși se tot foiau ascunzând soarele. Nici vorbă de ploaie, doar vântul zburlea păpădiile ca niște globuri pufoase, semințele lor agățându-se de haine și de gânduri.
Pe stradă, lumea părea grăbită și încruntată. Oamenii mergeau cu pași apăsați, unii cu privirea în telefoane, alții cu ochii pierduți, dar aproape toți cu fețe încordate. Din discuțiile oamenilor răzbăteau în buclă fragmente din dezbaterea electorală de cu o seară înainte. Era o atmosferă încărcată, cu vorbe mari aruncate ca niște pietre în mijlocul unei societăți deja fragmentate. Oamenii nu mai vorbeau între ei, ci unii despre ceilalți — cu neîncredere, furie și, cel mai adesea, cu teamă. Postările din rețelele sociale continuau să aprindă spiritele, iar tonul era unul de asediu. Cineva era mereu de vină. „Ei”.
În mijlocul acestei zile apăsătoare, ca o ușă care scârțâie sub greutatea vremurilor, a venit însă un moment de răgaz, aproape o ruptură în timp. Era ora la care aveam programată întâlnirea cu copiii.
În acel colț de lume, polemicile politice păreau să se dizolve. Acolo, dezbinarea nu avea loc. Erau doar mâini întinse, jocuri inventate pe loc, povești citite cu voce tare, chicoteli și „mami, uite!”. Era o pauză de normalitate, ca un nod de lumină într-o zi nu prea prietenoasă de primăvară.
Privind copiii, am știut că acesta a fost și este panaceul meu însă nu pot spune și dacă va fi pentru că nu am de unde cunoaște ce urmează. Da, știu că-mi doresc ca să continui acest tip de activități pentru că-mi place atât de mult și știu că pot fi de ajutor, de un real ajutor fără lipsă de modestie. Când sunt alături de copii pare că lumea respiră altfel din nou.
Pe lângă minunatele flori de care m-am bucurat dimineață, acesta a fost un semn că, în ciuda norilor, în ciuda dezbinării, încă mai este ceva de salvat.
