Ieri am fost la Nada Florilor pe care nu o mai vizitasem de multă vreme. Două luni – era să scriu lumi și nu greșeam prea tare – au trecut de când nu am mai stat la taclale cu ea și mi-era dor, tare dor. Ca de fiecare dată, lumea nu era pentru că nu se înghesuie acolo, pentru mine acest aspect fiind numai bun. Pot sta eu cu mine și cu cărțile pe care le duc acolo spre împrietenire, pot citi cu voce tare fără să se holbeze nimeni la mine, pot trăi toate sentimentele care mă încearcă la cote maxime fără teama de a fi ridicolă ori mai știu eu cum interpretată.
Un final de lună septembrie călduros, frumos, cu arome ce pot fi asociate doar toamnei și cu un dor care s-a ostoit instant de cum ne-am revăzut.
Cum spuneam, am citit și am avut parte de o atmosferă de poveste, când nici o frunză nu se mișca, lumina era oarecum difuză, iar zgomotele tipice unei pădurici. Pe lângă asta, la un moment dat, am avut o convorbire cu o persoană pe care o îndrăgesc foarte mult și cu care abia aștept să mă întâlnesc în ciuda faptului că nu ne putem sincroniza. Încă!
Astăzi, a sosit momentul să merg la Dumbrava Minunată, un alt loc pe care-l vizitez des, chiar foarte des, de care mă leagă amintiri neprețuite și pe care nu l-am mai vizitat de la finalul primăverii din motive pe care nici nu știu cum să le explic. Oricum, nu are o importanță atât de mare asta ci că acum, la început de octombrie, am revenit.
Multe detalii sunt rostite în minutele înregistrate și vă invit să nu ocoliți Dumbrava dacă ajungeți prin zonă. E fascinantă prin simplitatea ei.
Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice se sărbătorește în această zi. Nu vreau să mă gândesc la bătrânețe, pentru că deja o simt al naibii de tare. Cu adevărat!
