Totul a pornit de la un articol pe care l-am citit pe pagina de FB Anansi.
Mai apoi am văzut această postare și pe pagina doamnei Veronica D. Niculescu. Am citit (cred) tot ce a scris doamna Niculescu aici referindu-mă atât la cărți pentru adulți cât și cele pentru copii. În paginile acestui blog sunt destăinuiri legate de cum am primit poveștile atât eu cât și fiul meu cel mic pe care atunci când le recitesc îmi aduc senzații plăcute.
„Spre văi de jad și sălbăție” de Veronica D. Niculescu
„Toți copiii librăresei” de Veronica D. Niculescu
„Simfonia animalieră” de Veronica D. Niculescu
„Iarna lui Isidor” de Veronica D. Niculescu
„O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu
Pe marginea acestui subiect a apărut și la Clubul cititorilor de cursă lungă aceasta întrebare răspunsurile fiind tare interesante.
În ceea ce mă privește, cana mea de citit e cameleonică, a trecut prin mai multe forme însă cea a cărui motiv se regăsește cel mai des are formă de vulpe. E animalul cu care mama mea m-a asociat de când eram copil, nu știu de ce, care m-a însoțit chiar și atunci când nu doream. De prea multe ori nu sunt ca ea însă fiind lipită de subconștientul meu de decenii are momente când mă încalecă și nu pot scăpa oricât m-aș scutura.
Tocmai am revenit dintr-o destinație caldă și exotică cu un soare strălucitor și grade multe, soarele de aici, zgârcit și urâcios, fiind înlocuit de „Soarele negru” al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, cel pe care l-am cuprins cu multă nerăbdare întru închiderea cercului alcătuit din „Copilăria lui Kaspar Hauser” și „Abraxas”. Spor la citit și degustări de licori alese indiferent de ce formă și culoare are cana!
