Iată cum prima sâmbătă a lunii septembrie m-a găsit pe tăpșanul lecturilor mele, vremea fiind generoasă și mulată exact pe sufletul meu: soare prietenos, cer mai mult senin, vânt atât cât să-mi zburlească pletele. O sâmbătă tihnită pe aproape toate palierele având timp să mă aplec peste noua poveste în care am intrat.
Empuzion nu se află de multă vreme în teancurile mele de cărți aflate în așteptare și nu știu – ca de fiecare dată aproape – de ce tocmai ea s-a desprins acum, dar ce bine că a făcut-o. Nu sunt la prima întâlnire cu autoarea poloneză, cea care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2018, „Poartă-ți plugul peste oasele morților” de Olga Tokarczuk citind-o înainte de pandemie. Mi-a plăcut mult iar acest nou roman se așază cu fiecare pagină citită tot mai aproape de sufletul meu. Extraordinar scrie Olga Tokarczuk iar Empuzion vine să confirme acest fapt. Iată o mostră de descriere:
Însă tăpșanul lecturilor mele nu a adus doar minunea asta de carte astăzi ci am consemnat și o premieră în ceea ce mă privește și anume identificarea (ori poate conștientizarea) unui sunet nou, cel al unui lan de porumb uscat. Nu știu dacă se aude foarte bine (eu nu pot percepe cu acuratețe acum, fiind totul foarte proaspăt) însă foșnetul acesta a confecționat în mintea tot soiul de scenarii.
Miroase a toamnă, a fructe date-n pârg, a multă muncă și cumva a grijă pentru iarna care nu peste multă vreme va veni. Iar eu știu că ea aduce frig și o stare pe care o gestionez mai greu, cu mai mult efort și nu cu prea multă bucurie.
