Zău așa, sunteți într-o mare eroare, cei care credeți altfel!
De ce spun asta? Pentru că am simțit cu toată ființa că nu e vorba doar despre mine. Ceea ce trăiesc eu, trăiesc și alții, poate în alte nuanțe, dar pe același registru al adevărului.
Povesteam ieri că zac de câteva zile, cu trupul spunând „pas” la tot ce încercam să-i cer. Am intervenit, cum știam, cu grijă și blândețe, dar în zadar. Știam prea bine că nu va fi suficient. Așa că am făcut ceea ce de multe ori ne e greu: am cerut ajutor.
Dacă ar fi fost doar o mică suferință, m-aș fi tratat cu o Ciocolată cu piper și lavandă, multă lavandă. Aceste mici magii au darul de a mă înveli în liniște și miresme tămăduitoare. Și da, m-au ridicat ușor de pe fundul neputinței, aducându-mă pe linia de plutire.
Astăzi am întâlnit crini mai înalți și mai viguroși decât mine. Nu doar că m-au umbrit cu frumusețea lor, dar parcă mi-au spus fără cuvinte că și fragilitatea mea are rădăcini adânci.
Tot astăzi am avut ocazia să văd flori care se nasc moarte.
Tot astăzi am primit un masaj terapeutic binefăcător, cum nu mi-a fost dat să simt până acum. Mâinile acelea, pricepute și blânde, nu s-au oprit la piele — au știut să pătrundă acolo unde durerea se așează nevăzută, în cotloanele ascunse ale trupului și sufletului meu. Zâna mea cea bună, care știe cum să-mi aline nu doar mușchii încordați, ci și tăcerile din mine… Îi sunt recunoscătoare și o iubesc din toată inima.
Apoi, cu mișcările mai ușoare și răsuflarea mai limpede, m-am retras pe tăpșanul lecturilor mele — acel loc tainic unde mă simt mereu în siguranță. Acolo unde cuvintele îmi țin loc de îmbrățișări, iar paginile devin aripi.
E vară, și asta face ca totul să capete alte culori. Chiar și suferința.
Poate mai ales ea.
