Nu de puține ori mă surprinde o mirare care mă încearcă cu toate că știu că nu are rost și-i o copilărie – să nu spun prostie, aceea de a suferi după ceva ce s-a petrecut. Mai exact, mă gândesc cu jale că săptămâna trecută pe greșea asta eram în regat, alături de copiii mei, fericită ju doar ca sunt cu ei, dar și datorită locului. Mă mira că într-un interval atât de scurt se pot schimba așa de multe. Avionul și zborurile lui, atmosfera de acolo pe care o știu așa de bine, familiaritate locurilor pe care acum le cunosc putându-mă plimba/duce unde vreau fără nici o teamă de a nu mă descurca. Ador locul în care stă acum Răzvan, tânjind după el mereu, o senzație care pur și simplu mă doare și pe care o gestionez tot mai greu făcând eforturi majore pentru a-mi menține echilibrul. Dacă nu ar fi cel mic m-aș aciua pe undeva pe acolo, găsind eu ceva de făcut pentru a-mi câștiga existența. Știu, prea bine știu că nu e normal ceea ce mă încearcă însă pur și simplu asta este starea în care zac.
Deci, am revenit de câteva zile și încerc să fac ce este de făcut agățându-mă de pasiunea cu care meșteresc. De altfel știu că asta e salvarea mea drept consecință lucrând cu multă determinare și seriozitate.
Săptămâna trecută eram la Clacton on Sea, Marea Nordului era caldă, plaja plină de oameni, veselie și o atmosferă de vacanță. Am înmagazinat cât am putut atât imagini cât și sunete ori arome pe care le derulez întru liniștea sufletului.
E toamnă iar toamnă oamenii stau în bătătura lor pregătindu-se pentru iarna ce vine. Odinioară, iernile erau grele și lungi, magazinele goale, gospodinele trebuind a umple cămările această îndeletnicire fiind una istovitoare. Numai că borcanele care se adunau în cămară ascundeau tot soiul de bucurii gustative și olfactive de care nu am uitat nici acum chiar dacă au trecut câteva zeci de ani.
Totul s-a schimbat. Totul. Și nu neapărat în rău. Am eu o problemă în a le gestiona însă continui să mă străduiesc poate voi reuși.
