Finalul verii și începutul toamnei au adus pentru mine provocări din mai multe registre cărora nu doream a le face față acum. Nu știu dacă este vreun moment în care ești dispus să le iei în piept, asta pentru că nu știu dacă ești pregătit pentru ce va urma să vie.
Vara este acumulatorul vieții mele, căldura și atmosfera specifică acestui anotimp învelindu-mă atât de complex încât pulberile tămăduitoare emanate din aceste învelișuri ajung – de cele mai multe ori – în profunzimile ființei mele.
Finalul ăsta de vară a fost atipic pentru că am trăit senzații uitate de mult, viața mea așezându-se strâmb, din mai multe puncte de vedere, nereușind a gestiona așa cum se cuvine propria-mi existență.
După ani de strategii, așteptări, încercări se pare că și corpul meu a reușit să treacă pe palierul celor de vârsta mea, o intervenție chirurgicală desăvârșind totul. Am căutat ani de zile răspunsuri la întrebările venite dinspre carcasa asta care mă prezintă lumii, într-un procent prea mare negăsindu-le, apelând la oameni competenți încât acum când ele sunt clare și nu doar la nivel experimental disconfortul tot nu a dispărut.
Oare dispare vreodată?
Cred că am un răspuns la întrebarea asta pentru că, nu-i așa?, răspunsul există dar e mai greu de acceptat și pus în practică. Iar răspunsul este că nu știu dacă pot gestiona de așa natură trăirile interioare încât să elimin stările de disconfort, dar le pot îndulci pentru a le face suportabile.
Pe măsură ce citesc mai mult realizez ce plajă se deschide în fața mea, una a variantelor de interpretare, de multe ori înspăimântătoare prin vastitatea ei, variantele corecte de răspuns fiind mult mai multe decât cele pe care mintea mea le poate cuprinde. Și ele nu țin doar de mine ci și de familia mea, acolo unde soțul, părinții, frații, propriii copii rostesc ori gesticulează altceva, variante pe care le găsesc în plaja proaspăt deschisă însă complet necunoscute mie.
Relația în interiorul familiilor a suferit schimbări drastice în ultimii ani, învățuri transmise din generație în generație fiind acum umplute cu noi cuvinte pe care cei mai în vârstă nu le pricep, ori le pricep însă le interpretează sensul incorect. Incorect față de ceea ce simți cu adevărat iar în ceea ce mă privește, tăcerile din familia mea rămân antidotul perfect al neînțelegerilor.
Prefer cuvintele în locul tăcerii, pentru că știu că indiferent care sunt pot fi gestionate fiind cunoscute.
În tăceri încap atât de multe variante și de cele mai multe ori interpretez tăcerea fix cum vreau, ori cum îmi convine, greșit față de ce ascunde ea.
Tăcerea e plină de pâclă, de hățișuri periculoase, de dureri câteodată greu de cărat, de amintiri distorsionate.
Tăcerea se strecoară în ființă având un rânjet pe chip, disprețuitoare și denigratoare.
De aceea prefer cuvintele rostite atunci când sunt și eu de față nu transmise prin terți.
Nu știu să existe familie care să nu aibă asemenea momente de tăceri, unele fiind campioane, adunând ani și ani în care s-au format tăceri mamut. Acolo e și mai greu de desțelenit și atunci când apar rostirile protagoniștii nu mai sunt în viață. Tăcerea nu duce la progres și nici la dezvoltare.
Important este să o gestionă și suportăm. În rest e tăcere, nu așa se spune?
Trebuie să recunosc că tăcerea nu are doar fețe urâte pentru că viața asta nu e alcătuită doar din astfel de momente.
Tăcerea poate și binefăcătoare atunci când vrei să fii doar tu cu gândurile tale.
Tăcerea e onctuoasă după ce omul iubit ți-a oferit o secvență de cum arată dragostea lui.
Tăcerea e vibrantă când ai alături un prieten.
Tăcerea e indicată când cartea care te însoțește o cere.
Tăcerea e odihnitoare atunci când simți respirația copilului care tocmai a adormit.
Tăcerea e melodioasă atunci când sunetele care vin sunt dintr-un registru aparte ce nu trebuie ratat.
Prima lună a toamnei a fost plină de frământări însă a reușit să se facă înțeleasă și în ceea ce mă privește, asta pentru că în fiecare an parcurg un exercițiu de reîmprietenire cu ea. Are o artilerie grea iar eu mă înmoi atunci când o simt. Trebuie să recunosc că așa arome și culori cum are toamna nu știu să mai aibă cineva.
Le caut pentru a mă bucura de ele, uneori într-o tăcere deplină, alteori în sunete venite parcă din alte lumi. Și le împărtășesc celor dragi mie, văzuți și nevăzuți dar simțiți, cărora le mulțumesc, pentru care eu nutresc sentimente aparte pe care nu mi le cereți să le explic.
Despre tăcere așa:
Arborele tăcerii poartă fructele păcii.
și așa,
Dacă taci atunci când ar trebui să vorbeşti, să ştii că eşti fricos. Abraham Lincoln
și așa
Tăcerea se propagă singură şi, cu cât mai lungă este perioada în care orice conversaţie a fost întreruptă, cu atât mai greu este de găsit un subiect de discuţie. Samuel Johnson
și-n multe alte feluri.
